de ce sunt ridicoli colegii mei poeti vorbind despre copyright dupa ureche

Din cand in cand aflu ca un poet revendica un titlu, o formulare sau, tot mai des, o expresie din versurile unui coleg. De obicei, las lucrurile sa isi urmeze cursul firesc si incerc sa nu am pareri preconcepute. Poetii sunt, in cele mai multe cazuri, persoane orgolioase care de orice pot fi suspectati numai de obiectivitate nu. Iar lipsa de obiectivitate a unui poet nu este neaparat un defect, pentru ca nu asta cautam de obicei in poezie ci, dimpotriva, personalizarea, marturia expresiva asupra unor fapte de existenta personale. De aici incolo incep domeniile miscatoare ale dezbaterilor specifice genului dar nu in acea directie voi merge. Dimpotriva, voi vorbi aici despre ceea ce apara si ce nu apara dreptul de autor in cazul poeziei.

dreptul de autor. o istorie

Dreptul pe care o persoana il are asupra a ceea ce scrie (chiar din momentul scrierii) a fost fundamentat (din punct de vedere legal) abia dupa aparitia tiparului. Totusi prima lege explicita care atribuie autorului dreptul de a hotara cand este publicata opera sa apare la 250 de ani la Biblia lui Gutenberg, in 1709. Pentru prima data cel care scria o opera avea dreptul legal sa hotarasca asupra reproducerii si circulatiei operei sale.
Ca o preistorie a dreptului de autor este, de obicei, citata o istorie de la inceputul Evului Mediu. In secolul VI, Sfantul Colomba (Colmcille), o figura importanta a catolicismului a copiat pe ascuns o carte de psalmi care apartinea unei alte figuri a catolicismului din Irlanda, Sf. Finnian. Cum psaltirea a fost copiata in cele mai mici amanunte, Finnian s-a plans regelui care a hotarat ca si exemplarul copiat apartine tot lui Finnian iar Clomicille, cel care copiase manuscrisul trebuie sa returneze cartea. Nu a durat mult pana cand in jur de 3000 de oameni au fost ucisi in urma unei batalii care a schimbat proprietarul cartii, iar exemplarul care astazi este considerat cel mai vechi manuscris irlandez (da, copia :p) a ajuns sa fie cunoscut drept cartea bataliei. Abia la inceputul secolului XIX, manuscrisul s-a intors la Dublin. Preistoria copyrightului este deci spectaculoasa. Iar unul din motivele care justifica aproape orice efort pentru afirmarea dreptului de autor vine din puterea pe care un text o are ca etalon al identitatii.
Si tocmai clivajele de identitate fac din disputele asupra dreptului de autor un teren pe care sunt tentate sa intre cele mai stridente si mai indoielnice manifestari logice. Atat pot, atat exprima. De aceea cred ca orice neclaritate de acest fel se poate rezolva numai in cadru legal. Legea romaneasca este destul de clara asupra drepturilor pe care un autor le are asupra textului si a fragmentelor de text pe care le scrie.

Ce apara si ce nu apara copyrigtul in poezie

Ceea ce face obiectul dreptului de autor este opera. Nici combinatia de cuvinte, nici versul, nici metafora nici expresia, nici ideea, nici stilul, nici macar structura in sine. De aici incolo este vorba numai despre interpretarea mea. Evident subiectiva, deformata poate de natura relationala pe care o investighez eu in cazul scrisului.
Unul dintre cele mai mari „delicii” pe care le au autorii aflati la inceputul certurilor literare este acuzatia de plagiat. Nu cu mult timp in urma, un poet cunoscut a fost acuzat ca a plagiat stilul unor poeme semnate de un amic al sau. Cum spuneam, stilul este chiar greu sa fie plagiat. Poate sa fie imitat, incercat si multe alte lucruri. Dar plagiat niciodata. Din pacate, ulterior, cel care a acuzat plagiatul a disparut complet (poate dezamagit) din spatiul public. Poate intr-o zi se va intoarce si poemele lui vor putea sa dovedeasca forta pe care poezia o are pentru a depasi falsele probleme venite chiar din intelegerea eronata a dreptului de autor.

Un caz. Misterele „acelorasi cuvinte”
Una dintre cele mai spectaculoase acuzatii de plagiat din literatura romana este exemplara pentru cazul nostru. Nu mai departe de 1981, o publicatie destul de cunoscuta a vremii il acuza pe debutantul de atunci Mircea Cartarescu de plagiat pentru un fragment de „Faruri, vitrine, fotografii”. Se dadea citatul, se spunea ca tot fragmentul apare in traducerea din 1969 a romanului „Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy gentleman” de Laurence Sterne. Raspunsul lui M.Cartarescu era promt: „Îmi asum riscurile pe care le comportă folosirea aproape în premieră în poezia română a acestor mijloace stilistice, cu convingerea că nu este posibilă crearea nici unui obiect artistic valabil fără un mare coeficient de risc estetic. În rest, sper că volumul se va apăra singur în faţa unor eventuale alte obiecţii de acest fel.” Versurile incriminate erau „Afurisit fie el pre dinlăuntru şi pre din afară / afurisit fie el întru părul din capul său / întru creierii săi, întru creştetul său, / întru tîmplele sale, întru fruntea sa, întru urechile sale, / întru sprîncenele sale, întru obrajii săi, / întru fălcile sale, nările sale, dinţii şi măselele sale, / buzele sale, gîtul său, umerii săi, încheieturile / mîinilor sale, mîinile sale, palmele sale şi degetele sale“, pe care orice cititor le poate identifica in romanul citat.
Din pacate, discutia privind procedeul folosit de Mircea Cartarescu in volumul sau a trecut complet in planul secund in fata rafuielilor personale pe care Cezar Ivanescu (care reamitea cazul peste ani) le avea de rezolvat cu generatia 80.
Procedeul misterios este unul cat se poate de cunoscut si de obisnuit intr-o scriere literara, iar folosirea lui a dat de foarte multe ori ocazia rauvoitorilor sau pur si simplu celor inocenti in probleme de copyright sa vorbeasca despre plagiat.

Intertextualitatea a fost teoretizata de Julia Kristeva si a provocat, la randul ei destule valuri. Pe scurt, criticul de origine bulgara spunea in anii 80 nici mai mult nici mai putin decat ca „orice text este constuit ca mozaic de citate”. Sigur, totul in contextul unui hiper-text care include multe alte detalii de interpretare.
Din fericire, aceasta nu este deloc o ambiguitate. Dimpotriva, este o relaxare pe care un autor si-o poate permite in fata cine stie carui mare intreprinzator care incepe sa traseze locuri de parcare in literatura.

Si atunci plagiatul?

Evident, furtul exista. Dar el are loc numai atunci cand fragmentele incriminate au aceeasi functie ca si in cazul originalului. Doar atunci putem vorbi despre acelasi text. Sau acelasi fragment de text. Nu cuvinele, nici numarul si nici macar ordinea lor fac opera. Opera este un pic mai mult. Chiar si atunci cand este vorba despre o opera in manuscris, ceea ce identificam drept opera este sensul pe care textul (sau fragmentul de text) respectiv il are. Si unul dintre lucrurile cu care poezia lucreaza este acest sens. Mai mult decat orice alt gen literar, poezia iti permite chiar si cu aceleasi cuvinte, in exact aceeasi ordine sa ai un sens complet diferit al unei propozitii.
Faptul ca iti recunosti cuvintele nu poate sa fie un caz de plagiat decat in justitie. Intr-o lume a poeziei te poti bucura doar ca lucrurile pe care le scrii se dovedesc fertile. Vrei drepturi de autor pentru ele. Cere in mod legal dreptul tau! Dar este complet neproductiv si, de un punct incolo, chiar ridicol sa transformi o problema legala intr-o cearta de mahala.

Intr-o lume dinamica, in care mestesugul poeziei se particularizeaza tot mai accentuat provocand in permanenta regulile si mai ales formele traditionale, una dintre cele mai mari tentatii pe care le incearca deopotriva cititorul si scriitorul de poezie este cea morala. In cele mai urate forme ea devine „moralism” gaunos si, de cele mai multe ori, ipocrit. Dar tentatia morala este una sesizabila. Faptul ca un autor scrie „corect” poezie este aproape depreciativ astazi. Calificativul cautat este acela de scris „bine”. „Bine”, o categorie absolut etica. Dar definita, evident cu totul altfel de un cititor de poezie.

Exit/Entrance

Pentru ca discutia despre „ce este relevant astazi in cazul poeziei” risca sa ne trimita in dezbateri inca si mai aprinse prefer sa inchei expunerea mea cu o trimitere la zona in care esteticul si eticul se intalneau. Undeva, foarte demult, in Kabbala. Stabilind sferele (sefirot) creatiei divine, interpretarea traditionala vorbeste despre frumusete in cel de-al saselea sefirot, Tiferet. Dreptatea si Bunatatea erau elemente din zone complet diferite. Si totusi una dintre definitiile traditionale ale frumusetii este chiar „echilibrul ideal dintre dreptate si bunatate”. Poate daca nu am uita mereu de unde vine poezia si cate poate sa faca, nu am pierde atata vreme si nervi in confruntari nu doar inutile (asta poate sa fie poetic) dar, in ultima instanta descalificante pentru poetii care ar trebui sa stapaneasca in primul rand cuvintele pe care le folosesc si sa stie ce greutate pot sa aiba. Altfel cuvintele isi pierd nu doar valoarea dar chiar si puterea de expresie si tocmai acest lucru nu ar trebui un poet sa il accepte. Cu toate ca optiunile sunt personale, nu avreau sa particip niciodata la gasti de lapidare, nici macar atunci cand acuzatul este vinovat. Si asta tocmai, pentru ca, facandu-le parca in ciuda celor care insira verzi si uscate despre poezie, cuvintele se incapataneaza sa ramana exacte atunci cand sunt folosite in interiorul unei poetici coerente. Chiar si intr-o poetica existentiala.

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: