Bucureşti, un poem cu pizdă

revista 7 seri mi-a cerut un text pentru rubrica selfie de bucureşti.  Mi-a ieşit o serie întreagă din care mai jos postez prima parte publicată deja de revista.

În Bucureşti nimic nu e ce pare. Când mă apropiam de 18 ani eram convins că viaţa mea e terminată. Era 1993 şi experienţele pe care le consideram atunci esenţiale cred că puteam să le reduc la micile drame de familie din Militari, pe lângă liceul Tudor Vladimirescu şi în jurul şcolii 117 sau jocurile afectuoase ale rudelor din Chirigiu. Restul erau scurte intervale petrecute în autobuz, prin troleibuze sau tramvaie. Preselecţia la fotbal nu ieşise cum vroiam. Învârtitul prin galeria din Ghencea deja se transforma în atacuri tot mai greu de controlat după fiecare meci. Doi prieteni tocmai îmi muriseră în ianuarie după ce, la ieşirea din club au căzut în Dâmboviţa la Eroilor. Doar dimineţile în care ieşeam printre blocuri în Sebastian cu câinele păreau să vină cu ceva diferit. Odată am luat cu mine manuscrisul cărţii despre portari de fotbal pe care făcusem desene cu creioane colorate şi l-am aruncat pe un teren viran de lângă Casa de Copii nr 10. Era un foc rămas acolo. Acum e un bloc.

orasul poezieDeja începeam să mă obişnuiesc cu mersul pe jos din 13 Septembrie pe lângă Casa Poporului, prin parcul de la Izvor până pe la librăriile în care căutam ce m-ar fi putut interesa să citesc. Într-o iarnă, pe un viscol pe care nu vedeai nimic, am ajuns în gangul din faţa librăriei de lângă Dalles. Cum era pauza de masă, am întârziat în faţa uşii de sticlă: „Să mă întorc, să mă învârt 30 de minute prin viscol…”.

Un tip pe la 60 de ani s-a apropiat să mă întrebe dacă aştept pe cineva. Omul serios şi absolut respectabil m-a invitat la un ceai şi m-a întrebat dacă sunt virgin: „Poate ţie îţi place pizda” mi-a propus el după ce a aflat satisfăcut că am 18 ani. Şi mi-a dat cel mai greţos citat din câte am auzit vreodată „Cum scria Cezar Bolliac, în Vara, Îmi place păsărica”. Când a văzut că nu iese omul a avut o singură întrebare, „e mare?”. Am disparut cât am putut de repede, dar după alte câteva chestii asemănătoare prin cinematografe m-am prins că aş putea să caut locurile din oraş unde s-ar fi învârtit genul de persoană care mă interesa pe mine.

În sfârşit, în adolescenţă chestia asta este destul de sexuală. Când eram sigur că ştiu toate colţurile din oraş, într-o zi mă legănam lângă luneta unui autobuz 168 pe Ştirbei Vodă, m-am uitat în sus. Partea superioară a clădirilor din Bucureşti m-a lăsat la fel de uimit ca întâmplarea din faţa librăriei. Nu mă aşteptasem deloc să existe alt oraş la înălţime, cu modelaje din alte vremuri, cu muchii moderniste şi broderii ferite de sarcasm. Sexul oraşului era la înălţime şi era de gen opus. De la asta am început cu poezia şi la capătul ei au apărut persoanele reale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: