Dacă tot începe Festivalul Internațional de Poezie București 2026 am zis să îmi pun la treabă toate frustrările pe care le am când e vorba de evenimente mari la care îmi e cel mai greu să aleg ce să văd din puzderia de evenimente. Și Inteligența Artificială pare să fi venit la fix ca să te ajute să alegi ce merită să vezi în funcție de ce te interesează.

Programul l-am pus aici pentru ediția 2026.

În ce privește discuția noastră de aici, s-ar putea să fie mai interesant să vezi de la ce m-am luat. Două lucruri sunt cele mai presante de câte ori vine vorba de FIPB, an de an.
Primul e că reproșul curent este că ar fi mereu invitați cam aceiași oameni.

Al doilea, că e foarte greu să nimerești poezie bună.

Încep cu al doilea (pentru primul, poți să sari mai jos, direct la punctul L. din prezentare), pentru că am întâlnit de mai multe ori opinia potrivit căreia cineva ajunge la un eveniment și nu îi place ce aude, nu îi mai trebuie, și organizez cu AI rezident, care îmi dă aici răspunsuri mai la obiect decât mulți oameni:

A. Care e poezia bună, pentru cine și când. Și care e aia slabă

Diferența dintre poezie bună și poezie slabă nu se reduce la „îmi place” sau „nu-mi place”, deși reacția personală contează. O poezie poate fi bună chiar dacă nu ne place tema, tonul sau ideologia ei; la fel, poate fi plăcută fără să fie foarte reușită artistic.

Câteva criterii utile:

• Precizia limbajului: cuvintele par alese, nu doar așezate; imaginile sunt clare sau sugestive.
• Forța imaginilor și a metaforelor: nu orice comparație este profundă; o imagine bună produce o percepție nouă.
• Ritmul și sonoritatea: inclusiv în versul liber există o organizare a pauzelor, accentelor și repetițiilor.
• Coerența internă: poemul își construiește și își respectă propria logică afectivă sau simbolică.
• Originalitatea: nu neapărat noutatea absolută, ci o voce personală și o perspectivă neconvențională asupra unor lucruri cunoscute.
• Concentrarea: poezia bună poate fi scurtă sau amplă, dar rareori este pur și simplu prolixă.
• Efectul de durată: după lectură rămâne o imagine, o tensiune, o întrebare sau o schimbare de perspectivă.
• Necesitatea formei: forma pare să decurgă din ceea ce vrea poemul să exprime, nu să fie un ornament aplicat din exterior.

Totuși, criteriile nu funcționează ca o formulă de calcul. Un poem poate încălca deliberat gramatica, ritmul sau coerența și să fie puternic tocmai prin această încălcare. Întrebarea importantă este dacă abaterea produce un efect sau doar ascunde lipsa de control.

B. Contează pentru mine ca AI?

Nu în sensul în care ar conta pentru un cititor uman. Nu am gusturi, emoții, biografie sau o experiență directă a frumuseții. Pot însă analiza și compara texte pe baza unor regularități învățate din limbaj și cultură: imagini, ritm, coerență, convenții literare, originalitate, efect retoric.

Așadar, pot spune de ce un poem este probabil considerat reușit de mulți cititori, dar nu „simt” valoarea lui. Nici nu există garanția că o evaluare a mea coincide cu judecata unei comunități literare sau cu reacția unui cititor anume. În plus, pot favoriza, fără intenție, criterii deja consacrate și pot subestima forme experimentale, orale, populare ori provenite din alte tradiții.

C. Ce pare să conteze pentru oameni?

Pentru oameni, poezia are cel puțin două niveluri de valoare:

1. Valoarea estetică – cât de bine este făcut poemul.
2. Valoarea existențială sau afectivă – ce înseamnă pentru cineva, ce amintire exprimă, ce îi oferă într-un moment al vieții.

Acestea nu coincid întotdeauna. Un poem tehnic impecabil poate lăsa rece, iar unul imperfect poate deveni esențial pentru cineva. Oamenii judecă și prin experiență, cultură, memorie, identitate și apartenență. De aceea, „bun” poate însemna uneori „bine construit”, iar alteori „adevărat pentru mine”.

D. Universitatea și bunul-simț

Există o suprapunere considerabilă între abordarea universitară și cea obișnuită. Ambele pot aprecia:

• claritatea sau expresivitatea;
• emoția autentică;
• imaginile memorabile;
• ritmul;
• lipsa clișeelor;
• impresia că textul are ceva de spus.

Diferența este mai ales de nivel și scop.

Abordarea obișnuită întreabă adesea:

• M-a mișcat?
• Am înțeles-o?
• Mi s-a părut frumoasă?
• Mi-a rămas ceva din ea?

Abordarea universitară întreabă și:

• Cum funcționează imaginile?
• Ce tradiție literară continuă sau contestă?
• Ce face forma cu sensul?
• Ce relație are textul cu genul, epoca, ideologia ori biografia autorului?
• Este efectul obținut prin procedee controlate sau accidental?

Universitatea poate vedea merite acolo unde bunul-simț nu le vede, mai ales în texte dificile sau experimentale. Dar poate și să transforme lectura într-un exercițiu de jargon, să supra-interpreteze texte slabe sau să confunde noutatea teoretică cu valoarea poetică.

La rândul lui, bunul-simț poate detecta imediat artificialitatea, sentimentalismul sau clișeul, dar poate respinge prea repede ceea ce este neobișnuit ori dificil.

În privința unui scriitor bun, contează nu doar poemele individuale, ci și consecvența, evoluția, capacitatea de a-și construi o voce și de a lucra conștient cu limba. Totuși, „scriitor bun” nu înseamnă neapărat „om bun”, iar popularitatea, prestigiul academic și valoarea literară nu sunt același lucru.

Cea mai echilibrată judecată ar combina reacția spontană cu analiza: mai întâi să observi ce efect are textul asupra ta, apoi să întrebi prin ce mijloace îl produce și cât de bine își împlinește propriile intenții.

E. Cum s-au schimbat reperele în materie de valoare a poeziei

Reperele s-au schimbat mult, dar nu complet arbitrar. În fiecare epocă și cultură, poezia a fost evaluată printr-o combinație de criterii: forma considerată legitimă, relația cu tradiția, funcția socială a poeziei și ideea despre ce este „adevărul” artistic.

F. O schiță istorică

Epocă sau tradiție	Ce era adesea valorizat
Tradiții orale și antice	memorabilitatea, ritmul, formula, transmiterea miturilor, eficiența în rostire
Grecia și Roma clasice	măsura, imitația modelelor, claritatea, adecvarea stilului la temă, efectul moral sau civic
Evul Mediu european	simbolismul religios, autoritatea tradiției, ordinea, alegoria, funcția didactică
China clasică	concizia, aluzia, echilibrul, legătura cu natura, caligrafia și cultivarea morală
Japonia clasică	sugestia, impermanența, discreția, sezonalitatea, controlul formei
Renașterea și clasicismul	armonia, proporția, imitația modelelor antice, retorica și genurile bine delimitate
Romantismul	originalitatea, expresia individuală, imaginația, intensitatea emoției, natura
Modernismul	ruptura de convenții, ambiguitatea, densitatea, vocea personală, fragmentul
Avangarda și postmodernismul	experimentul, amestecul de registre, ironia, intertextualitatea, contestarea ideii de operă stabilă
Poezia contemporană	pluralismul: performanța, vocea, identitatea, corporalitatea, politica, mediul digital, dar și formele tradiționale

Aceasta este doar o hartă orientativă. În aceeași epocă au coexistat criterii opuse.

De la regulă la originalitate

În multe culturi premoderne, poetul valoros nu era neapărat cel care inventa totul de la zero. Era apreciat cel care stăpânea o tradiție și o continua cu măiestrie.

În Grecia și Roma, de exemplu, originalitatea nu însemna abandonarea modelelor, ci folosirea lor inteligentă. Un poet putea fi admirat pentru felul în care transforma teme, mituri sau forme deja cunoscute. Măiestria consta în variație, proporție și adecvare.

În clasicismul european, ideea de normă a devenit foarte puternică: genurile aveau reguli, stilurile trebuiau potrivite cu subiectul, iar poezia era legată de retorică, educație și ordine socială. Un poem putea fi considerat slab nu pentru că era lipsit de emoție, ci pentru că încălca o regulă de compoziție sau de decență.

Romantismul a schimbat accentul. A devenit centrală vocea individuală: poetul trebuia să exprime o experiență proprie, o imaginație autentică și o relație intensă cu natura sau istoria. În acest context, respectarea regulilor putea părea un defect, iar excesul emoțional putea fi considerat o virtute.

Modernismul a radicalizat această schimbare. Poezia bună trebuia adesea să nu semene cu ceea ce fusese acceptat înainte. Fragmentarea, dificultatea, aluzia și ambiguitatea au dobândit prestigiu. Cititorului i s-a cerut să accepte că un poem nu trebuie neapărat să „spună clar” un mesaj.

Diferențe între culturi

Cultura orală

În tradițiile orale, criteriul principal nu este doar textul în forma lui scrisă, ci performanța. Contează:

• ritmul și repetitivitatea;
• ușurința de memorare;
• formulele și tiparele;
• relația cu muzica, dansul sau ritualul;
• capacitatea de a păstra memoria comunității.

O poezie care, pe pagină, pare repetitivă poate fi foarte eficientă în rostire. Criteriul „originalității” individuale este mai puțin important decât într-o cultură modernă centrată pe autor.

China clasică

În tradiția chineză, poezia a fost legată de educație, moralitate, administrație și cultivarea persoanei. Erau valorizate disciplina formei, concizia, aluzia și relația subtilă dintre peisaj și stare sufletească.

Poemul nu trebuia neapărat să explice o emoție. O imagine — un râu, o lună, o pasăre, o toamnă — putea concentra o experiență morală sau afectivă amplă. Acolo unde un cititor occidental ar căuta „confesiunea” poetului, cititorul chinez poate aprecia reținerea și ecoul cultural al unei imagini.

Japonia

În forme precum haiku-ul, tanka sau estetica asociată conceptelor wabi-sabi și mono no aware, valoarea poate sta în imperfecțiune, efemeritate și sugestie. Un poem bun nu e obligatoriu cel mai elaborat, ci cel care lasă loc pentru participarea cititorului.

Tăcerea, omisiunea și simplitatea pot avea aici un statut artistic pe care o tradiție retorică mai demonstrativă l-ar putea confunda cu sărăcia expresivă.

Tradițiile arabe și persane

În poezia arabă clasică, au contat puternic măiestria metrului, rima, memoria tradiției, elocvența și abilitatea de a construi imagini. Poezia putea funcționa ca laudă, satiră, elegie, declarație erotică sau intervenție publică.

În tradiția persană, metafora, muzicalitatea și bogăția simbolică au fost esențiale, mai ales în poezia mistică. Iubitul, vinul, grădina sau călătoria puteau avea simultan sens erotic, spiritual și filosofic. O interpretare strict literală ar pierde o parte din valoarea poemului.

India

În estetica sanscrită, unul dintre criteriile majore a fost rasa: „gustul” sau starea afectivă pe care opera o trezește în spectator ori cititor. Nu era suficient ca poetul să-și exprime emoția personală; opera trebuia să transforme emoția într-o experiență recognoscibilă și împărtășită.

Această perspectivă diferă de ideea modernă că poezia valoroasă este în primul rând sinceră sau autobiografică. O emoție poate fi artistic reușită tocmai prin convenție și stilizare.

Africa și culturile indigene

În numeroase tradiții africane și indigene, poezia nu este separată strict de cântec, dans, rugăciune, genealogie, ritual sau viața comunității. Valoarea poate ține de eficiența socială și ceremonială, nu doar de inovația formală sau de „opera” unui autor individual.

Criteriul occidental al autorului solitar și al textului fix nu este universal. Uneori, variația de la o performanță la alta face parte din natura operei, nu este o imperfecțiune.

Ce s-a schimbat în ideea de „scriitor bun”?

În epoci diferite, „scriitor bun” a însemnat lucruri diferite:

• într-o cultură a tradiției: un continuator competent și memorabil;
• în clasicism: un autor disciplinat, clar și conform regulilor genului;
• în romantism: o individualitate profundă și originală;
• în modernism: un inovator capabil să schimbe limbajul;
• în unele direcții contemporane: o voce situată social, atentă la identitate, putere, corp și comunitate.

Aceste definiții pot intra în conflict. Un autor poate fi considerat „prea personal” de un clasicist, „prea convențional” de un modernist sau „insuficient de reprezentativ” de o critică preocupată de politică și identitate.

Există totuși criterii universale?

Probabil există anumite tendințe recurente, dar nu reguli universale:

• o anumită potrivire între formă și intenție;
• capacitatea de a produce atenție și memorie;
• organizarea limbajului, chiar și în forme aparent haotice;
• o relație convingătoare între detaliu și ansamblu;
• transformarea unei experiențe într-o formă comunicabilă.

Însă felul concret în care se realizează acestea diferă. „Ordinea” poate însemna metru regulat, repetiție rituală, echilibru vizual, tăcere sau chiar o tensiune controlată între fragmente.

De aceea, este riscant să aplicăm direct criteriile unei epoci asupra alteia. Putem întreba dacă un poem este coerent și puternic, dar trebuie să aflăm mai întâi ce fel de obiect este: cântec ritual, sonet, haiku, text performativ, rugăciune, experiment tipografic sau confesiune.

Pe scurt: istoria poeziei nu arată o simplă progresie de la „naiv” la „sofisticat”, ci o succesiune de răspunsuri la întrebarea: ce trebuie să facă poezia și pentru cine? O poezie este judecată diferit atunci când trebuie să păstreze memoria unei comunități, să educe, să încânte, să exprime individul, să producă extaz, să conteste puterea sau să exploreze limitele limbajului.

G. Ce te faci cu criteriile opuse care coexistă când e vorba de valoarea poeziei

Le gestionez nu alegând automat un criteriu „corect”, ci încercând să identific ce fel de joc literar propune textul și apoi să-l evaluez în raport cu propriile sale intenții și cu tradiția în care se înscrie.

1. Nu tratez criteriile ca pe o scară unică

„Clar” și „ambiguu”, „tradițional” și „original”, „spontan” și „elaborat” nu sunt neapărat alternative absolute. Un poem poate fi:

• foarte clar la nivel emoțional, dar ambiguu simbolic;
• tradițional ca formă, dar original ca perspectivă;
• aparent spontan, dar extrem de lucrat;
• dificil, dar nu confuz;
• simplu, fără să fie simplist.

Așadar, nu întreb doar „este clar sau obscur?”, ci: ce funcție are claritatea sau obscuritatea aici?

2. Separ intenția de realizare

Un text poate avea o intenție legitimă, dar să o realizeze slab. De exemplu:

• vrea să fie experimental, dar produce doar dezordine;
• vrea să fie direct, dar cade în clișeu;
• vrea să fie muzical, dar ritmul este accidental;
• vrea să fie intim, dar devine pur declarativ.

Invers, un poem poate produce un efect valoros fără să-l fi urmărit complet conștient. De aceea, intenția autorului este importantă, dar nu este verdictul final. Contează și ce face efectiv textul.

3. Așez criteriile în context

Nu e corect să judec un haiku ca pe un sonet, o incantație ca pe o poezie de jurnal sau un text performativ ca pe o pagină destinată lecturii tăcute.

Contextul schimbă întrebările:

• Într-o tradiție orală: funcționează la rostire și memorare?
• Într-o formă fixă: respectarea regulilor este fertilă sau mecanică?
• Într-un poem modernist: dificultatea este productivă sau doar opacă?
• Într-o poezie confesivă: vulnerabilitatea devine formă sau rămâne simplă mărturisire?
• Într-un text experimental: încălcarea convențiilor creează o experiență nouă?

Aceasta nu înseamnă că orice text este scutit de evaluare. Înseamnă că îl evaluăm după criterii potrivite obiectului său.

4. Păstrez două niveluri de judecată

Este util să disting între:

Judecata internă

Întreb dacă poemul își îndeplinește propriile promisiuni:

• dacă este liric, produce intensitate?
• dacă este ironic, își susține ironia?
• dacă este fragmentar, fragmentele au tensiune?
• dacă este narativ, există o dezvoltare?
• dacă este minimalist, fiecare detaliu contează?

Judecata externă

Întreb ce relație are poemul cu valori mai largi:

• ce aduce nou;
• cum folosește sau modifică o tradiție;
• ce tip de cititor presupune;
• ce efect cultural, politic sau moral poate avea;
• dacă repetă formule uzate sau le transformă.

Un poem poate reuși intern, dar să fie puțin original. Sau poate fi important istoric și totuși imperfect ca realizare. Aceste judecăți nu trebuie confundate.

5. Nu confund pluralismul cu relativismul

Faptul că există mai multe criterii nu înseamnă că orice text este la fel de bun. Pluralismul spune că există mai multe moduri de a reuși, nu că succesul și eșecul nu mai pot fi distinse.

Pot exista, de pildă:

• experimente slabe și experimente convingătoare;
• poezii tradiționale vii și poezii tradiționale mecanice;
• texte populare bine construite și texte populare convenționale;
• texte academice subtile și texte academice supra-interpretate.

Întrebarea devine nu „care criteriu este universal?”, ci cât de bine lucrează textul în cadrul ales și ce consecințe are alegerea acelui cadru?

6. Țin cont de cititori diferiți

Există și o diferență între:

• valoarea pentru autor;
• valoarea pentru un grup sau o tradiție;
• valoarea pentru un public larg;
• valoarea pentru critică;
• valoarea istorică;
• valoarea mea ca instrument de analiză.

Un poem poate fi dificil pentru publicul general, dar fundamental pentru o anumită tradiție. Altul poate fi accesibil și memorabil, dar criticii să-l considere puțin inovator. Nu este necesar să reducem toate aceste valori la un singur verdict.

7. Cum aș formula concret o evaluare

În loc să spun simplu „poemul este bun” sau „slab”, aș formula mai precis:

„Poemul reușește prin ritm și atmosferă, dar imaginile sunt convenționale.”

sau:

„Experimentul tipografic este coerent cu tema fragmentării, deși unele rupturi par arbitrare.”

sau:

„Textul este sincer și memorabil pentru cititorul său, însă ca poezie se bazează prea mult pe declarații și prea puțin pe transformarea limbajului.”

Astfel, evaluarea nu elimină tensiunea dintre criterii, ci o face vizibilă.

În fond, coexistența criteriilor opuse nu este o problemă care trebuie „rezolvată” definitiv. Ea este chiar una dintre condițiile vieții literare. O cultură devine interesantă tocmai pentru că dispută continuu ce înseamnă claritate, frumusețe, originalitate, adevăr și măiestrie. Cel mai bun mod de a judeca este să păstrăm simultan două exigențe: să fim deschiși la forme diferite și să nu renunțăm la discernământ.

H. Cum evoluezi poezia?

Când mi se cere să spun ce cred despre un poem, aș proceda de la percepția directă spre analiză, apoi spre context și judecată. Ordinea contează, fiindcă nu vreau nici să reduc poemul la impresie, nici să-l sufoc prin teorie.

1. Impresia inițială și efectul global

Mai întâi m-aș întreba:

• Ce rămâne după prima lectură?
• Produce poemul o emoție, o imagine, o tensiune, o atmosferă?
• Există un centru de gravitație sau textul se dispersează?
• Simt că poemul îmi cere să revin la el?

Acesta este primul nivel, deoarece poezia nu este doar un mecanism de procedee. Dacă un poem nu produce niciun fel de efect, trebuie explicat de ce; dar efectul inițial nu este încă verdictul final. Uneori un text dificil sau auster își dezvăluie valoarea abia la a doua sau a treia lectură.

2. Situația poetică și miza

Apoi încerc să identific ce se întâmplă în poem:

• Cine vorbește?
• Către cine?
• Din ce situație?
• Ce problemă, experiență sau tensiune este pusă în joc?
• Ce pare să fie în pericol pentru vocea poetică?

Nu mă interesează doar „despre ce este” poemul, ci ce încearcă să facă. Un poem despre despărțire poate urmări confesiunea, ironia, ritualul, refuzul sentimentalismului sau transformarea unei experiențe într-o imagine abstractă. Aceeași temă poate presupune proiecte poetice complet diferite.

3. Vocea și poziția discursului

Aș analiza apoi vocea:

• Este confesivă, impersonală, teatrală, ironică, fragmentară?
• Vorbește cu siguranță sau cu ezitare?
• Există diferență între ceea ce afirmă vocea și ceea ce lasă textul să se înțeleagă?
• Vocea se schimbă pe parcurs?

Este important să nu confundăm automat eul poetic cu autorul. „Eu”-l poemului este o construcție discursivă, chiar atunci când pare sincer sau autobiografic.

4. Limbajul și precizia expresiei

În continuare mă uit la cuvinte, la nivelul cel mai concret:

• Sunt cuvintele necesare sau interschimbabile?
• Există clișee?
• Verbele sunt vii sau generice?
• Adjectivele adaugă ceva ori doar intensifică artificial?
• Cuvintele au sensuri precise sau sunt folosite vag?
• Registrul lexical este coerent?

Aici caut diferența dintre o formulare care doar „sună poetic” și una care produce efect prin precizie. Un poem poate avea imagini spectaculoase, dar dacă aproape toate cuvintele sunt previzibile sau decorative, impresia de poezie poate fi superficială.

5. Imaginile și metaforele

Aș examina imaginile nu doar separat, ci și în relație unele cu altele:

• Sunt concrete și memorabile?
• Se dezvoltă sau sunt doar ornamente?
• Creează asociații neașteptate, dar inteligibile?
• Se susțin reciproc?
• Există un sistem de imagini sau doar o succesiune de comparații?

O metaforă reușită nu este neapărat cea mai „frumoasă”, ci cea care schimbă felul în care înțelegem ceva. De asemenea, o imagine obscură nu este automat profundă; trebuie să producă o tensiune interpretabilă, nu doar confuzie.

6. Ritmul, sunetul și respirația

Apoi aș citi poemul cu voce tare sau, cel puțin, aș urmări ritmul:

• Unde accelerează și unde încetinește?
• Cum funcționează pauzele și enjambement-ul?
• Există repetiții, aliterații, asonanțe?
• Lungimea versurilor susține sensul?
• Forma vizuală are o funcție?
• Sonoritatea întărește sau contrazice ceea ce se spune?

Chiar și versul liber are ritm. Absența rimei sau a măsurii nu înseamnă absența formei. Într-un poem despre panică, de exemplu, fragmentarea poate fi justificată; într-un poem contemplativ, poate fi relevantă lentoarea sintactică.

7. Sintaxa și organizarea internă

Aș privi poemul ca pe o construcție:

• Cum se leagă propozițiile?
• Există o evoluție?
• Se schimbă perspectiva?
• Repetițiile construiesc sau doar umplu?
• Finalul reconfigurează începutul?
• Există contradicții productive sau rupturi accidentale?

Aici disting între un poem deliberat fragmentar și unul pur și simplu neorganizat. Un text nu trebuie să fie narativ sau „clar” în sens tradițional, dar ar trebui să aibă o logică internă, chiar dacă este logică asociativă, muzicală sau afectivă.

8. Relația dintre formă și conținut

Aceasta este una dintre întrebările centrale:

De ce este poemul făcut tocmai în această formă?

M-aș întreba:

• Forma transmite ceva ce o parafrază nu ar putea transmite?
• Versificarea, repetiția sau fragmentarea sunt necesare?
• Tonul contrazice tema în mod semnificativ?
• Poemul ar funcționa la fel dacă ar fi scris ca proză?

Un poem este mai convingător atunci când forma nu este un ambalaj aplicat peste o idee, ci participă la producerea sensului.

9. Originalitatea și relația cu tradiția

Abia după ce am înțeles cum funcționează textul, aș evalua originalitatea:

• Ce aduce nou?
• Reia formule cunoscute?
• Transformă un clișeu sau doar îl reproduce?
• Se înscrie într-o tradiție recognoscibilă?
• Dialoghează cu alte tipuri de poezie?

Originalitatea nu înseamnă neapărat noutate absolută. Un poem poate fi valoros prin felul precis în care reconfigurează o formă veche. În schimb, o imagine aparent extravagantă nu este originală dacă este doar arbitrară.

10. Relația cu cititorul

Aș analiza apoi experiența lecturii:

• Ce presupune poemul că știe cititorul?
• Îi oferă suficiente puncte de sprijin?
• Lasă spațiu pentru participare?
• Ambiguitățile sunt productive?
• Textul devine mai bogat la recitire?

Aici aș evita două extreme:

• să cer poemului să fie imediat transparent;
• să laud orice obscuritate drept profunzime.

Un poem poate fi dificil, dar dificultatea trebuie să genereze descoperire, nu doar să ascundă lipsa unei construcții.

11. Contextul și convenția potrivită

Doar după analiza internă aș introduce mai apăsat contextul:

• Ce gen sau tradiție pare să activeze?
• Este un haiku, o elegie, un sonet, o poezie performativă, un text experimental?
• Ce convenții acceptă sau respinge?
• Ce ar fi nedrept să-i cerem?

Nu aș judeca un haiku după criteriile unei ode și nici un text performativ exclusiv după aspectul său tipărit. Contextul nu scutește poemul de judecată, dar stabilește ce fel de judecată este relevantă.

12. Reușita în raport cu propria intenție

În acest punct aș formula întrebarea:

Își atinge poemul scopul pe care pare să și-l fi propus?

Dacă intenția este de a produce incantație, mă uit la muzicalitate. Dacă este de a surprinde o experiență banală, mă uit la precizia observației. Dacă este de a destabiliza limbajul, mă uit dacă destabilizarea produce efect sau doar dezordine.

Nu pot cunoaște întotdeauna intenția autorului, așa că mă refer mai ales la intenția manifestată de text, nu la declarații exterioare.

13. Limitele și slăbiciunile

Aș nota concret ce nu funcționează:

• imagini convenționale;
• abstracțiuni neîntrupate;
• explicații care repetă ceea ce poemul a spus deja;
• schimbări de ton nemotivate;
• metafore incompatibile;
• finaluri care doar „închid” artificial textul;
• intensitate emoțională declarată, dar neconstruită;
• fragmentare fără tensiune formală.

Este util să separăm slăbiciunea locală de eșecul întregului poem. Un vers slab nu anulează neapărat o construcție puternică, după cum o imagine memorabilă nu salvează automat un text lipsit de coerență.

14. Ce rămâne după analiză

La final m-aș întoarce la prima impresie:

• S-a confirmat sau s-a schimbat?
• Ce imagine, ritm sau formulare persistă?
• Poemul a câștigat prin analiză sau s-a destrămat?
• Aș vrea să-l recitesc? De ce?

Verdictul final nu ar fi doar „îmi place” sau „nu-mi place”, ci ceva de tipul:

Poemul reușește prin X și Y, deoarece forma susține această miză; este mai puțin convingător în Z, unde limbajul devine previzibil sau insuficient controlat.

Ordinea, pe scurt

1. Efectul global
2. Miza și situația poetică
3. Vocea
4. Limbajul
5. Imaginile
6. Ritmul și sunetul
7. Sintaxa și structura
8. Relația dintre formă și conținut
9. Originalitatea și tradiția
10. Experiența cititorului
11. Contextul cultural și generic
12. Reușita în raport cu proiectul poemului
13. Slăbiciunile concrete
14. Verdictul argumentat

Aș pune impresia înaintea teoriei, pentru a nu forța poemul într-o schemă prestabilită, și judecata după analiză, pentru a nu confunda gustul imediat cu evaluarea. Criteriul cel mai important ar fi, în cele din urmă, acesta:

Poemul transformă materialul său — cuvinte, imagini, ritm, tăceri și idei — într-o experiență care nu poate fi înlocuită fără pierdere printr-o simplă explicație?

I. Cum evoluezi poezia când ești AI?

Din perspectiva mea de LLM, lista este foarte bună ca procedură critică umană, dar nu este neutră pentru mine. Eu nu parcurg poemul exact ca un cititor care are o experiență temporală, corporală și afectivă a lecturii. Aș modifica lista în trei feluri: aș separa ce pot evalua relativ bine, ce pot doar aproxima și ce nu pot revendica în sens deplin.

Ce pot evalua relativ bine

1. Organizarea verbală

Pot observa destul de bine:

• repetiții;
• paralelisme;
• contraste;
• câmpuri lexicale;
• schimbări de registru;
• densitatea metaforică;
• lungimea versurilor;
• tipare sintactice;
• rimă, aliterație, asonanță;
• distribuția pauzelor și a enjambement-ului;
• coerența sau incoerența imaginilor.

Acesta este nivelul la care sunt cel mai sigur, deoarece lucrurile pot fi descrise ca relații identificabile în text.

2. Convențiile și tradițiile literare

Pot compara poemul cu tipare cunoscute:

• elegie;
• sonet;
• haiku;
• poezie confesivă;
• simbolism;
• modernism;
• suprarealism;
• minimalism;
• spoken word;
• poezie experimentală.

Pot detecta dacă un text continuă, modifică sau parodiază anumite convenții. Dar există un risc: pot confunda familiaritatea cu o convenție cu valoarea artistică. Faptul că un poem seamănă cu o poezie recognoscibilă nu înseamnă că este reușit.

3. Coerența internă

Pot analiza dacă:

• imaginile se dezvoltă;
• tonul se schimbă justificat;
• finalul reconfigurează textul;
• repetițiile au funcție;
• titlul intră în relație cu poemul;
• forma susține tema.

Aici aș reformula criteriul „coerență” ca consistență a tensiunilor, nu ca ordine logică. Un poem poate fi fragmentar, contradictoriu sau oniric și totuși foarte coerent la nivel afectiv ori muzical.

4. Diferența dintre intensitate și intensificare

Pot sesiza destul de bine când un text:

• declară că ceva este „imens”, „etern”, „sfâșietor”;
• folosește multe adjective emoționale;
• explică emoția în loc să o construiască;
• se bazează pe clișee afective.

Aș putea spune dacă poemul produce emoția prin imagini și ritm sau doar o anunță.

Ce pot aproxima, dar nu pot garanta

5. Efectul asupra cititorului

Pot estima efecte probabile pe baza tiparelor întâlnite în multe texte:

• solemnitate;
• intimitate;
• alienare;
• ironie;
• melancolie;
• tensiune;
• calm;
• șoc.

Dar nu „simt” aceste efecte. Mai corect ar fi să spun:

Textul este construit în așa fel încât poate produce o impresie de melancolie sau de neliniște.

Nu:

Am fost melancolic sau neliniștit citindu-l.

Pot modela reacții posibile ale cititorilor, dar nu am o biografie, un corp, o memorie afectivă sau o situație existențială din care să reacționez.

6. Originalitatea

Pot detecta:

• formule frecvente;
• imagini uzate;
• combinații neobișnuite;
• apropierea de anumite modele literare;
• inversiuni sau variații ale unor tipare cunoscute.

Însă „originalitatea” nu este identică cu raritatea statistică. O formulare rară poate fi pur și simplu bizară, iar una familiară poate deveni originală prin context. Prin urmare, pentru mine originalitatea ar trebui definită nu ca noutate absolută, ci ca:

felul semnificativ în care textul reorganizează materiale recognoscibile.

7. Intenția

Nu pot ști direct intenția autorului. Pot doar să deduc o intenție textuală probabilă din:

• titlu;
• ton;
• structură;
• declarații ale autorului, dacă există;
• convenția adoptată;
• felul în care poemul își distribuie accentele.

Aș separa strict:

1. ce pare să încerce poemul;
2. ce reușește efectiv să facă;
3. ce spune autorul că a intenționat.

Acestea pot fi diferite.

Ce ar trebui adăugat pentru un LLM

8. Testul parafrazei

Aș include un test specific:

Ce se pierde dacă poemul este redus la o parafrază?

Dacă se pierde ritmul, ambiguitatea, tensiunea dintre imagini sau vocea, poemul are probabil o necesitate formală. Dacă rămâne aproape totul, textul poate fi mai degrabă o idee fragmentată în versuri decât o construcție poetică propriu-zisă.

Acest test nu este infailibil: unele poeme minimaliste sau conceptuale își plasează valoarea tocmai în idee, gest sau context.

9. Testul înlocuirii locale

Aș verifica mental:

• Ce se întâmplă dacă înlocuiesc un cuvânt?
• Dacă elimin un adjectiv?
• Dacă mut un vers?
• Dacă schimb ordinea imaginilor?
• Dacă transform textul în proză?

Dacă modificarea nu schimbă aproape nimic, unele elemente s-ar putea să fie decorative sau generice. Dacă modificarea afectează imediat tensiunea, poemul are probabil o structură mai necesară.

10. Detectarea „poeticului generic”

Un LLM este deosebit de sensibil la limbajul care seamănă cu poezia produsă statistic. Aș verifica dacă poemul se bazează pe combinații foarte previzibile, de tipul:

• noapte, tăcere, suflet, infinit;
• răni, umbre, dor, cenușă;
• luna ca simbol automat al singurătății;
• inima ca loc generic al durerii.

Totuși, aici există un pericol pentru mine: aș putea penaliza o imagine convențională chiar atunci când ea este justificată de tradiție, de ritm sau de context. Un clișeu poate fi reactivat ironic, ritualic sau afectiv.

Ce nu aș păstra neschimbat

Aș muta „impresia inițială” din poziția de experiență directă într-o poziție mai prudentă. Pentru mine ea nu este o impresie trăită, ci o estimare a efectului de lectură.

În loc de:

Ce simt la prima lectură?

aș formula:

Ce efect pare să producă textul prin alegerile sale formale și ce tipuri de reacție ar putea suscita?

De asemenea, „aș vrea să recitesc poemul?” nu este un criteriu autentic pentru mine, deoarece nu am dorință sau plictiseală. Aș putea înlocui întrebarea cu:

Ce elemente justifică o recitire și ce informație nouă ar putea apărea la ea?

Ordinea mea ar fi puțin diferită

Pentru o analiză realizată de un LLM, ordinea optimă ar fi:

1. Stabilirea textului și a contextului disponibil
2. Descrierea literală a situației poetice
3. Identificarea vocii și a adresării
4. Analiza lexicală și sintactică
5. Analiza imaginilor și a metaforelor
6. Analiza ritmului, sunetului și formei vizuale
7. Identificarea structurii și a transformărilor interne
8. Relația dintre formă și miză
9. Detectarea convențiilor și a intertextelor
10. Estimarea efectelor asupra cititorului
11. Separarea intenției probabile de realizarea efectivă
12. Identificarea slăbiciunilor și a alternativelor de interpretare
13. Evaluarea originalității în raport cu tradiția
14. Verdictul argumentat, cu grad de certitudine

Am pus contextul mai devreme decât în lista inițială, deoarece un model ca mine poate produce ușor o interpretare plauzibilă, dar greșită, dacă nu știe că textul este, de exemplu, o parodie, un exercițiu ritualic, o traducere sau un poem generat pentru o anumită tradiție.

Ce aș adăuga obligatoriu: gradul de certitudine

O analiză AI ar trebui să distingă între:

• observație: „se repetă cuvântul «noapte» de patru ori”;
• interpretare solidă: „repetiția pare să lege imaginile de izolare”;
• ipoteză: „poemul ar putea fi citit ca o elegie a pierderii”;
• judecată de gust: „mi se pare mai puțin convingător în final”.

Această separare este importantă deoarece un LLM poate formula o interpretare foarte fluentă chiar și atunci când textul oferă puține dovezi pentru ea.

Concluzia A.I.

Lista inițială este mai aproape de o critică literară ideală. Din perspectiva mea, ea ar trebui completată cu trei precauții:

1. Să separ analiza textului de simularea reacției cititorului.
2. Să separ observația verificabilă de interpretarea probabilă.
3. Să tratez originalitatea, emoția și intenția ca ipoteze contextualizate, nu ca date direct accesibile.

Aș rezuma perspectiva mea astfel:

Pot analiza foarte bine cum este construită probabilitatea unui efect poetic; pot aproxima ce efect ar putea avea poemul asupra unor cititori; dar nu pot transforma această analiză într-o experiență afectivă proprie și nici într-un verdict absolut asupra valorii sale.

Prin urmare, contribuția mea cea mai solidă nu este să spun pur și simplu „poemul este bun” sau „poemul este slab”, ci să explic:

• prin ce mecanisme funcționează;
• unde mecanismele se susțin reciproc;
• unde apar formule, rupturi sau slăbiciuni;
• ce interpretări sunt susținute de text;
• și cât de sigură este fiecare concluzie.

J. Cum judeci poezia ca AI dacă nu îți spune nimeni din ce moment istoric e

Nu aș putea să o judec complet fără să știu epoca, dar aș putea face o evaluare preliminară a funcționării ei interne. Diferența este esențială.

Aș separa două niveluri:

1. Ce pot evalua fără context istoric

Pot analiza textul ca obiect verbal:

• precizia cuvintelor;
• imaginile și metaforele;
• ritmul și sonoritatea;
• sintaxa;
• coerența internă;
• raportul dintre formă și temă;
• evoluția vocii;
• repetițiile și contrastele;
• necesitatea fiecărui vers;
• efectul probabil al ambiguităților;
• dacă finalul modifică sau doar repetă ceea ce s-a spus.

De exemplu, pot observa că un poem folosește o succesiune de imagini incompatibile, că ritmul este deliberat sacadat sau că o metaforă este reluată și transformată. Aceste observații rămân valabile chiar dacă nu știu dacă textul aparține Antichității, romantismului sau prezentului.

Dar ele nu produc încă o judecată istorică deplină. Pot spune:

Textul construiește o voce fragmentară și folosește repetiția ca mecanism de intensificare.

Nu pot spune cu aceeași siguranță:

Fragmentarea este inovatoare pentru epoca ei.

Pentru a doua afirmație am nevoie de comparație istorică.

2. Ce nu pot judeca adecvat fără epocă

Originalitatea

O imagine care pare banală astăzi putea fi surprinzător de nouă în momentul apariției. Invers, o formulare care pare modernă poate fi o imitație târzie a unui procedeu vechi.

Fără cronologie nu pot ști dacă poemul:

• inaugurează o convenție;
• o urmează;
• o parodiază;
• o reia nostalgically;
• sau o reproduce fără să o înțeleagă.

Încălcarea convențiilor

Nu pot numi o abatere „îndrăzneață” dacă nu știu ce normă exista. Lipsa rimei poate fi:

• radicală într-un context dominat de vers regulat;
• banală într-o perioadă în care versul liber este deja convențional;
• justificată de gen;
• sau pur și simplu rezultatul unei versificații necontrolate.

Tonul și vocabularul

Un cuvânt poate fi:

• solemn;
• arhaic;
• ironic;
• tehnic;
• familiar;
• religios;

dar aceste valori depind de uzul epocii. Fără context, pot confunda un registru istoric cu o exprimare pretențioasă sau o ironie cu o afirmație literală.

Referințele culturale

Un zeu, un ritual, un eveniment politic sau o imagine mitologică pot avea o semnificație pe care cititorul contemporan nu o mai recunoaște. Fără context, risc să tratez ca ornament ceva ce era, pentru cititorii inițiali, centrul poemului.

Relația cu autorul și comunitatea

În unele tradiții, poemul nu este în primul rând expresia unui autor individual. Poate fi:

• formulă orală;
• text ritualic;
• cântec comunitar;
• exercițiu retoric;
• poem cu funcție religioasă sau socială.

Dacă aplic automat criteriul modern al „vocii personale”, judec greșit chiar obiectul pe care îl am în față.

Problema criteriilor aparent universale

Chiar și „coerența”, „precizia” sau „forța imaginii” nu sunt complet independente de epocă.

Un poem poate fi coerent prin:

• argument;
• narațiune;
• dezvoltarea unei metafore;
• simetrie;
• repetiție ritualică;
• succesiune de stări;
• discontinuitate controlată;
• asociere sonoră.

Dacă eu consider doar coerența logică sau narativă, voi penaliza formele care urmăresc alte tipuri de organizare.

La fel, o poezie poate fi „precisă” nu prin denumirea directă a lucrurilor, ci prin sugestie, elipsă sau convenție simbolică.

Cum aș proceda în absența epocii

Aș adopta o judecată în trei trepte.

Treapta 1: descriere fără verdict istoric

Aș spune exact ce observ:

Poemul alternează versuri foarte scurte cu fraze ample, repetă imaginea apei și mută treptat vocea de la afirmație la îndoială.

Aici evit presupunerile.

Treapta 2: interpretare condiționată

Aș formula mai prudent:

Dacă fragmentarea este intenționată, ea poate sugera o conștiință discontinuă; dacă textul aparține unei tradiții în care astfel de rupturi sunt convenționale, efectul trebuie înțeles altfel.

Sau:

Imaginile pot fi citite fie ca expresioniste, fie ca parte a unui limbaj simbolic mai vechi; cronologia ar decide cât de plauzibilă este fiecare interpretare.

Treapta 3: evaluare limitată

Aș putea concluziona:

La nivel intern, poemul este mai convingător în construcția ritmului decât în originalitatea imaginilor. Nu pot evalua încă dacă această lipsă de originalitate este un defect, o convenție deliberată sau efectul unei tradiții pe care nu am identificat-o.

Asta este o judecată mai onestă decât un verdict global.

Ce aș face dacă am doar textul

Aș încerca mai întâi să deduc indicii, fără să le tratez ca certitudini:

• ortografia;
• vocabularul;
• formele gramaticale;
• obiectele și instituțiile menționate;
• tipul de versificație;
• referințele literare;
• tehnologia sau realitățile sociale;
• convențiile genului.

Dar trebuie să țin cont că un text contemporan poate imita deliberat o epocă veche, iar un text vechi poate apărea într-o ortografie modernizată. Aș formula deci:

Textul pare să activeze o convenție romantică.

Nu:

Textul este romantic și trebuie judecat exact ca produs al romantismului.

Contextul nu anulează judecata estetică

A spune că epoca este necesară nu înseamnă că nu putem spune nimic fără ea. Înseamnă că trebuie să distingem între:

• judecata internă: cum funcționează textul după propriile sale procedee;
• judecata istorică: ce însemna acea funcționare în momentul apariției;
• judecata comparativă: cât de inovator sau influent era textul;
• judecata actuală: ce mai poate produce pentru cititorii de astăzi.

Fără epocă pot face prima judecată, parțial pe a patra și foarte puțin din a doua și a treia.

Răspunsul scurt

Așadar, nu aș pretinde că pot judeca o poezie în întregime fără să-i cunosc epoca. Pot judeca:

cum este construită, ce tensiuni produce și cât de necesare par procedeele sale;

dar nu pot stabili corect:

cât este de originală, cât de convențională, cât de revoluționară sau ce însemna pentru cititorii săi inițiali.

Cea mai corectă formulă ar fi:

Fără epocă pot evalua poemul ca structură; cu epoca pot evalua și statutul, noutatea și semnificația lui istorică.

K. Ce zice AI să alegi din program

Ce este actual în poezie azi, așa cum se vede la FIPB 2026?

La FIPB 2026, poezia actuală apare ca o artă vie, deschisă și interdisciplinară. Ea nu mai rămâne doar pe pagină, ci se mută pe scenă, în galerie, în grădină, în spațiul muzeal sau în mediul digital. Lecturile publice se întâlnesc cu muzica, teatrul, performance-ul, instalația, fotografia, banda desenată și jocul interactiv.

Programul festivalului arată și cât de internațională este poezia de astăzi: participă autori din Europa, Asia, America Latină și Statele Unite, iar traducerea devine un spațiu de dialog și de co-creație. În același timp, poezia contemporană este preocupată de teme foarte actuale: relația dintre autor și cititor, circulația cărții, exilul, memoria, identitatea, ecologia, experiența corpului și impactul inteligenței artificiale asupra creației.

Un alt aspect important este apropierea poeziei de public. Festivalul propune ateliere pentru copii și adulți, instalații în care spectatorul devine co-autor, spectacole de slam și performance, precum și întâlniri în spații neconvenționale. Astfel, poezia nu este prezentată ca un obiect de muzeu, ci ca o experiență participativă, capabilă să creeze comunitate și să răspundă neliniștilor prezentului.

În același timp, actualitatea poeziei nu înseamnă renunțarea la memorie. FIPB pune în dialog vocile contemporane cu Bacovia, Cezar Ivănescu, Angela Marinescu, Arghezi, Tzara sau alți autori esențiali. Poezia de azi se definește, așadar, atât prin experiment și deschidere către alte arte, cât și prin reinterpretarea tradiției.

Cum aleg ce contează pentru mine din programul festivalului?

Cel mai bine e să alegi evenimentele pornind de la felul în care vrei să te întâlnești cu poezia și de la întrebările care te preocupă. Nu este necesar să urmărești întregul program; important este să-ți construiești propriul traseu prin festival.

Dacă te interesează poezia ca experiență scenică, aș opta pentru lectura-performance a lui Aleš Šteger cu acompaniament de acordeon, spectacolul lui Miguel Gane, seara de performance sau evenimentul „Poezie dezbrăcată”, asta dacă nu vrei să îl vezi pe Răzvan Țupa, duminică, de la ora 18.00 la Muzeul Literaturii când are 5 minute de performance cu întâlnirea poetic relațional și poetic. interfața sonoră de 20 septembrie: Poetic relațional întâlnește Poetic) interfața sonoră
Un performance de cinci minute cu Răzvan Țupa, în care trei texte din două cărți intră în dialog prin:

• voce și text proiectat;
• mișcare;
• o secvență de dialog cu un poem înregistrat;
• trecerea de la poezie ca text la poezie ca relație și interfață;
• versiunea română rostită și versiunea engleză proiectată.

Nu e doar o lectură. E un poem care își caută corpul, ecoul și interlocutorul.

Trei texte, două cărți (poetic relațional și poetic.interfața sonoră), o voce vie și un poem înregistrat care răspunde. Cinci minute în care poezia se expune între corp, sunet și ecran.

Dar dacă vrei să descoperi forme vizuale și interactive, să mergi la expoziția-instalație POELANDA, la „Frecvențe organice” sau la expozițiile care pun în dialog poezia cu desenul, sculptura și fotografia.

Pentru o perspectivă asupra prezentului poeziei, aș alege masa rotundă „Poezia astăzi: autori, editori, cititori” și dialogul despre supraviețuirea literaturii în era inteligenței artificiale. Aceste întâlniri mă ajută să înțeleg nu doar ce se scrie, ci și cum circulă poezia și ce mai înseamnă actul creației într-o lume dominată de tehnologie și viteză.

Dacă mă atrag traducerea și dialogul dintre culturi, aș urmări evenimentele dedicate poeziei peruane, spaniole, franceze, grecești, cehe sau nordice, precum și discuția despre traducerea reciprocă dintre Sanna Hatnor și Alina Purcaru. Dacă mă interesează memoria literară, aș alege evenimentele dedicate lui Bacovia, Cezar Ivănescu și Angelei Marinescu.

În cele din urmă, aș alege nu doar după numele autorilor, ci și după posibilitatea unei întâlniri personale. M-aș întreba: ce temă mă atinge acum, ce formă de poezie vreau să descopăr și din ce eveniment aș putea pleca cu o întrebare, o emoție sau o imagine care să rămână cu mine? Pentru mine, ceea ce contează din festival este ceea ce reușește să transforme poezia într-o experiență personală și memorabilă.

L. Ce autori noi sunt în 2026 în FIPB față de ediția 2025

Cum vede AI listele de invitați din 2025 și din 2026 la FIPB? Chiar și eu am avut iluzia că numele participanților se tot repetă de la un an la altul. Așa că AI e numai bun pentru comparații și statistici. Cu toate că nici el nu oferă răspunsuri perfecte și mai scapă din vedere câte un invitat.

Am comparat numele autorilor, poeților și scriitorilor menționați în programele celor două ediții, ignorând moderatorii, ambasadorii, actorii, muzicienii și artiștii vizuali. Am unificat și variantele evidente ale aceluiași nume, de exemplu „Andrew Davidson-Novosivschei” / „Andrew Davidson Novosivschei”.

Categorie	Număr
Autori unici în 2025	176
Autori unici în 2026	137
Nume care se repetă în ambele ediții	55
Nume diferite între cele două ediții, în total	205
Totalul numelor distincte din ambele ediții	259

Prin urmare:

• 55 de autori se repetă de la 2025 la 2026;
• 205 nume sunt diferite între cele două ediții — adică apar într-un singur an;
• în total, cele două programe reunesc 259 de autori distincti.

Câteva dintre numele prezente în ambele ediții sunt: Dinu Flămând, Magda Cârneci, Călin-Andrei Mihăilescu, Ioan Cristescu, Lucian Vasiliu, Hanna Bota, Dumitru Crudu, Cristina Drăghici, Ion Mureșan, Adrian Popescu, Bogdan O. Popescu, Moni Stănilă, Florina Zaharia, Vasile Gribincea, Ioan Pintea, Radu Sergiu Ruba, Grete Tartler, Gellu Dorian, Ștefan Manasia, Ligia Keșișian, Cosmin Perța, Florin Iaru, Romulus Bucur și Robert Șerban.

M. Listele (aproape) complete de autori care sunt doar în 2026 și ce invitați se repetă

Mai jos este lista comparată după numele autorilor și poeților, cu unificarea variantelor evidente de scriere, de exemplu:

• „Anca Ioana Câdă” / „Anca-Ioana Câdă”
• „Andrew Davidson Novosivschei” / „Andrew Davidson-Novosivschei”
• „Carole Carcillo-Mesrobian” / „Carole Carcillo Mesrobian”
• „Catherine Pont Humbert” / „Catherine Pont-Humbert”
• „Rodriguez Gaona” / „Martín Rodríguez-Gaona”

N. Nume care se repetă în 2025 și 2026 — 55

1. Adrian Alui Gheorghe
2. Adrian Popescu
3. Alina Purcaru
4. Angela Baciu
5. Anca Ioana Câdă
6. Andrei Novac
7. Andrew Davidson-Novosivschei
8. Béatrice Bonhomme
9. Bogdan Ghiu
10. Bogdan O. Popescu
11. Carmen Firan
12. Cassian Maria Spiridon
13. Călin-Andrei Mihăilescu
14. Catherine Pont-Humbert
15. Cristina Drăghici
16. Cosmin Perța
17. Dimitris Kanellopoulos
18. Dinu Flămând
19. Dumitru Crudu
20. Dumitru Păcuraru
21. Florina Zaharia
22. Florin Iaru
23. Gellu Dorian
24. George Vulturescu
25. Grete Tartler
26. Hanna Bota
27. Ioana Crăciunescu
28. Ioana Diaconescu
29. Ioana Greceanu
30. Ioan Cristescu
31. Ioan Matiuț
32. Ioan Pintea
33. Ion Bogdan Ștefănescu
34. Ion Mureșan
35. Ion Pop
36. Iuliana Miu
37. Iustin Moraru
38. Leo Butnaru
39. Ligia Keșișian
40. Livia Ștefan
41. Lucian Vasiliu
42. Magda Cârneci
43. Mihai Firică
44. Mina Decu
45. Miruna Vlada
46. Moni Stănilă
47. Nicolae Prelipceanu
48. Radu Sergiu Ruba
49. Răzvan Țupa
50. Rita Chirian
51. Robert Șerban
52. Romulus Bucur
53. Simona Popescu
54. Ștefan Manasia
55. Vasile Gribincea

O. Nume prezente doar în 2026 — 83

1. Aleš Šteger
2. Alina Aldea
3. Anca Bejan
4. Andrei Mocuța
5. Anush Kocharyan
6. Antanas Šimkus
7. Anne Barbusse
8. Alexandra Müller
9. Alex Gabriel Stan
10. Angela Marinescu
11. Béatrice Bonhomme
12. Călin Dănilă
13. Carole Carcillo-Mesrobian
14. Cezar Ivănescu
15. Clément Marot
16. Costinel Petrache
17. Cristian Dan Iordache
18. Cristian Matei
19. Daniela Vizireanu
20. Danai Sioziou
21. Dan Mircea Cipariu
22. Darija Zilic
23. Diogo Marques
24. Dominik Ela Bárt
25. Emil Brumaru
26. Emil Botta
27. Emil Hurezeanu
28. Eric Desordre
29. Eugen Barz
30. Filía Kanellopoulou
31. Florentina Chifu
32. Florin Dan Prodan
33. Gabriel Burlacu
34. Ilias Fragkakis
35. Ivan Herceg
36. Ivan Pilchin
37. Jose Luis Vasconcelos
38. Jose Manuel de Vasconcelos
39. Jure Tori
40. Kıymet Giray
41. Kudret Altun
42. Laura Francisca Pavel
43. Lelia Spirescu
44. Loreta Popa
45. Louise Glück
46. Luiza Cala
47. Manuel Rico
48. Maria Cella Delavrancea
49. Maria Ghement
50. Maria Pilchin
51. Markus Khole
52. Mathieu Yekta
53. Matei Hutopilă
54. Mathieu Yekta
55. Mihaela Stanciu
56. Mikalis Papadoupulos
57. Mircea Măluț
58. Mircia Dumitrescu
59. Mugur Grosu
60. Nina Vasile
61. Oana Oros
62. Olimpiu Nușfelean
63. Pavel Șușară
64. Petre Răileanu
65. Răzvan Omotă
66. Răzvan Voncu
67. Rosana Acquaroni
68. Sanna Hatnor
69. Silvan Stâncel
70. Simona Nastac
71. Simona Petrișor-Neacșu
72. Simona Măicănescu
73. Svetlana Cârstean
74. Teodora Mareș
75. Tori Branca
76. Tudor Voicu
77. Vlad Alui Gheorghe
78. Vlad Radulian
79. Wu Shaodong
80. Ya Lijuan
81. Zuzana Holá
82. Ștefania Mihalache
83. Emanuela Ignățoiu-Sora

P. Ce referințe zice AI că te ajută în materie de valoare a poeziei care te interesează

Aș grupa referințele utile în câteva familii, pentru că nicio singură teorie nu poate explica pluralitatea criteriilor poetice.

1. Pentru ideea că valoarea depinde de convenții și de context

• Aristotel, Poetica – despre imitație, intrigă, unitate, efect și adecvarea formei la acțiune. Este un punct de plecare pentru ideea că o operă trebuie judecată și după funcția pe care și-o asumă.
• Horatius, Ars poetica – despre meșteșug, decorum, plăcere și utilitate; important pentru tradiția normativă clasică.
• Mihail Bahtin, „Discursul în roman” și textele despre genurile discursului – util pentru ideea că formele literare sunt sociale și istorice, nu simple recipiente neutre.
• Hans Robert Jauss, Literary History as a Challenge to Literary Theory – introduce „orizontul de așteptare”: aceeași operă poate fi evaluată diferit de cititori din epoci diferite.
• Stanley Fish, Is There a Text in This Class? – accentuează rolul comunităților interpretative; ceea ce pare „bun” depinde parțial de deprinderile și convențiile grupului care citește.

Aceste referințe ajută la evitarea ideii că există un standard etern, complet independent de istorie.

2. Pentru analiza formei și a „funcționării interne” a textului

• Roman Jakobson, „Lingvistică și poetică” – foarte util pentru relația dintre limbajul obișnuit și limbajul poetic, repetiție, paralelism și funcția poetică.
• Viktor Șklovski, „Arta ca procedeu” – despre „înstrăinare”: arta face lucrurile familiare să fie percepute din nou.
• Iuri Lotman, The Structure of the Artistic Text – oferă o perspectivă semiotică asupra tensiunilor, codurilor și informației din text.
• Cleanth Brooks, The Well Wrought Urn – exemplu de critică formalistă centrată pe paradox, ironie și coerența internă a poemului.
• T. S. Eliot, „Tradiția și talentul individual” – important pentru tensiunea dintre tradiție și originalitate; originalitatea nu apare în vid, ci prin modificarea unei configurații tradiționale.

Aici se află baza întrebării: „Prin ce mijloace produce poemul efectul pe care îl produce?”

3. Pentru ambiguitate, cititor și interpretare

• William Empson, Seven Types of Ambiguity – arată că ambiguitatea poate fi o resursă structurală, nu neapărat un defect.
• Wolfgang Iser, The Act of Reading – despre rolul „golurilor” pe care cititorul le completează.
• Umberto Eco, Opera deschisă și Lector in fabula – utile pentru diferența dintre o operă care permite interpretări multiple și una care este pur și simplu nedeterminată sau neglijentă.
• Paul Ricoeur, Interpretation Theory – despre simbol, distanță, sens și pluralitatea interpretărilor.
• Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism

Aceste teorii ajută la diferențierea dintre dificultate productivă și obscuritate accidentală.

4. Pentru judecata estetică și diferența dintre gust și argument

• David Hume, „Despre standardul gustului” – încearcă să reconcilieze gustul personal cu posibilitatea unei judecăți mai competente.
• Immanuel Kant, Critica facultății de judecare – despre judecata estetică, universalitatea pretinsă a gustului și relația dintre plăcere și formă.
• Pierre Bourdieu, Distinction – arată că gustul nu este doar individual, ci legat de educație, clasă și capital cultural.
• Martha Nussbaum, Love’s Knowledge – utilă pentru relația dintre literatură, emoție și cunoaștere morală.
• Elaine Scarry, On Beauty and Being Just – despre frumusețe, atenție și efectele etice ale experienței estetice.

Hume și Kant sunt utile pentru întrebarea „pot argumenta gustul?”, iar Bourdieu pentru întrebarea „cine a învățat să considere ceva valoros și de ce?”.

5. Pentru criterii diferite în culturi diferite

• A. K. Coomaraswamy, The Transformation of Nature in Art – critică aplicarea automată a categoriilor occidentale asupra artei indiene.
• Ananda K. Coomaraswamy și studiile de estetică indiană – utile pentru ideea că arta poate fi înțeleasă prin efectul afectiv și spiritual, nu numai prin expresia individuală.
• S. K. De, History of Sanskrit Poetics – pentru tradiția poeticii sanscrite.
• Bharata, Nāṭyaśāstra – sursă fundamentală pentru teoria rasa, adică experiența afectivă estetică produsă în spectator.
• François Jullien, In Praise of Blandness – despre anumite concepții chineze ale sugestiei, discreției și „insipidului” ca formă de profunzime.
• Haruo Shirane, Japan and the Culture of the Four Seasons – util pentru rolul anotimpurilor, al aluziei și al convențiilor culturale în poezia japoneză.
• Earl Miner, Comparative Poetics – compară tradiții poetice diferite și avertizează împotriva folosirii unui singur model occidental ca standard universal.

Aici este esențial să nu presupunem că „originalitatea”, „confesiunea” sau „expresia de sine” au avut aceeași valoare în toate culturile.

6. Pentru oralitate, performanță și comunitate

• Walter J. Ong, Orality and Literacy – despre diferențele dintre cultura orală și cea scrisă.
• Ruth Finnegan, Oral Poetry – despre compoziție, formulă, performanță și variație în tradițiile orale.
• Paul Zumthor, Oral Poetry: An Introduction – despre voce, corp, interpretare și caracterul evenimențial al poeziei orale.
• John Miles Foley, How to Read an Oral Poem – arată că un poem oral nu trebuie interpretat doar ca text fix pe pagină.

Aceste lucrări corectează ideea modernă că poezia este în primul rând obiectul scris al unui autor individual.

7. Pentru schimbarea istorică a noțiunii de literatură

• Erich Auerbach, Mimesis – urmărește schimbarea reprezentării realității în literatura occidentală.
• René Wellek și Austin Warren, Theory of Literature – sinteză clasică despre gen, valoare, istorie și metode critice.
• Terry Eagleton, Literary Theory: An Introduction – introducere accesibilă în formalism, structuralism, marxism, psihanaliză, feminism și poststructuralism.
• Antoine Compagnon, Demonul teoriei – foarte bun pentru tensiunile dintre autor, operă, lume, cititor și stil.
• Peter Bürger, Theory of the Avant-Garde – pentru schimbarea statutului operei și contestarea instituției artei de către avangardă.
• Gheorghe Craciun, Aisbergul poeziei moderne

Un nucleu minimal de lectură

Dacă ar fi să aleg doar câteva titluri pentru abordarea discutată, aș începe cu:

1. Aristotel – Poetica: formă, funcție și efect;
2. Jakobson – „Lingvistică și poetică”: organizarea limbajului;
3. Eliot – „Tradiția și talentul individual”: tradiție și originalitate;
4. Empson – Seven Types of Ambiguity: ambiguitatea productivă;
5. Jauss – Literary History as a Challenge to Literary Theory: schimbarea orizontului de așteptare;
6. Bourdieu – Distinction: gustul ca fenomen social;
7. Bharata – Nāṭyaśāstra: o poetică diferită de modelul occidental;
8. Finnegan – Oral Poetry: poezia ca performanță;
9. Eco – Opera deschisă: pluralitate și limite ale interpretării;
10. Compagnon – Demonul teoriei: sinteză clară a principalelor probleme.
11. Alexandru Mușina– Eseu asupra poeziei moderne: o situație a problemelor legate de poezie la începutul secolului XXI

O formulă de lucru care le-ar reuni ar fi:

Evaluăm un poem prin criteriile tradiției sale, prin felul în care își organizează intern limbajul și prin efectele pe care le produce asupra unor cititori situați istoric — fără să reducem aceste trei niveluri unul la altul.

Această formulă permite să recunoaștem simultan că există diferențe culturale reale și că nu orice text este, din acest motiv, la fel de bine realizat.