dar asta stim deja.

Cei mai multi dintre cei care fara sa aiba vreo pasiune legata de poezie azi se vad pusi in situatia de a-si numi poeti preferati vor spune fara nicio retinere Adrian Paunescu.

si totusi

mi se pare ca intr-o zi o sa fim in forma si o sa putem sa spunem de ce nu este poezie tot ce se numeste poezie (asta deja suntem toti obisnuiti). Dar, nu stiu daca e frumos sa spunem asta 🙂

pe langa urlatul plagiatului, catalogarea drept poezie sau non poezie a textelor care le cad sub nas este probabil a doua pasiune pentru orice incepator.

iar unii, ca mine, ramanem incepatori pana foarte tarziu. probabil ca partea cea mai grea este sa nu incepi deloc. dar:

daca nu spui ca ai terminat prima parte din ceea ce faci, deci chiar inceputul se numeste ca ai inceput? Deci am inceput inceputul. si atunci… ce sa fii altceva decat un incepator.

a, da. pana cand ajungi la o concluzie.

Dar la concluzii pripite sunt foarte buni tot incepatorii (de toate felurile> adolescenti inchipuiti etc)

Acum un an ma gandeam ca o sansa a poeziei sunt veleitarii. dar greseam atunci cand credeam ca sansa pe care ei o reprezinta este accesata prin deprinderea lor de a scrie poezii. Acum stiu ca m-am inselat. Sansa pe care ei o reprezinta nu tine de scris ci de conceptiile care ii impiedica sa scrie ceva relevant.

1. impresia ca numele spune ceva
2. iluzia cuvintelor care ar face treaba in locul tau
3. inexactitatea formularilor
4. generalizarile
5. idolatrizarea istoriilor literare
6. ipocrizia lecturii lenese
7. minciuna duiosiei gretos elocvente
8. simbolizarea trasa de par
9. moartea respectabila
10. amagirea ca poezia este unica

si astea sunt numai lucrurile care nu inseamna nimic, iar poezia scrisa dupa ele ar fi dragut daca s-ar anula dar in realitate doar prelungeste orice discutie inutila.

cu acelasi limbaj, aproape cu aceleasi teme… cei care fac poezie pot sa faca sa fie toata povestea o provocare si nu o taraganare egocentrica: