2. Corpuri – ritualuri & autodefiniri

pentru partea 1 click aici

Poemul gândit organic oferă poetului alternative ale raportării la lume și propria persoană. Pe de o parte sunt definirile prin omogenizarea senzațiilor și trăirilor personale cu elementele lumii. Într-o asemenea variant lumea este o parte integrantă a eului din poem.

Atunci când poemul este asumat de cel care îl scrie încep chinurile autodefinirilor, al identificărilor dintre lumea poetica si contextul personal. Uneori construcția este ușor demonstrativă, apelând la elemente expresive expresioniste care pot să sune cunoscut cititorului de poeme semnate de un clasic al genului ca Georg Trakl (1887-1914). Descendența românească a acestui mod de abordare nu s-a oprit în Blaga, a continuat în textele lui Ion Mureșan (n1955) ori Ioan Es Pop (n1958) coborând pâna la Teodor Dună (n1981) și Claudiu Komartin (n1983). Poemul scris de tânărul(a) concurent(ă) de la licart se numește Eu:“Sunt doar imaginea timpului destinat mie / ce se scurge dintr-un pântec/ devenit miraculos multiplu de etern./ Carne şi gând deghizat în uman/ ce se doreşte a fi sieşi captiv/ în dorinţa-i virgină”. Continuarea poemului schimbă registrul poetic, apelând la trimiteri din geometrie, facând astfel destul de facilă invocarea poeticilor pure inspirate de știință consecrate de Ion Barbu (1895-1961) și Dan Botta (1907-1958) în România ori Paul Valery (1871-1945) în restul Europei, ca spirite protectoare ale poeziei sale: “Sunt fără-nţeles închisă într-un cub/ numit viaţă,/ având misiunea de a-i afla aria/ dar sfârşind prin a-i uita definiţia.”.

În termenii poeziei lui Rainer Maria Rilke (1875-1926), figurile mitologice căpătau participare la realitatea afectivă a trecerii de la secolul XIX la XX. În poemul din 2010, TROCURI & TRUCURI, figurile mitologice sunt înlocuite de figuri ale poveștilor, din televiziune și industria entertainementului: “apoi se recomandă fetiţa cu chibrituri/ încă verde fructul pasiunii ea îl găteşte/ după reţeta lui jamie şi asteaptă apoi să se coacă/ ariadna vrea să devină actriţă mai înainte/ de a o încerca sentimentul de butaforie” pentru a fi integrate în corpul afectiv al unui adolescent contemporan “şi dacă lacrimile i se urcă încet pe obraji/ e semn că în curând o va-nvinge tristeţea/ ea este zăpada călătorind cu telecabina/ spre vârf pentru a deveni avalanşă// întâmplă-mi-te îi spun şi numai apoi/ închid ochii ca un copil care-şi pune o dorinţă//”. Sau simpla combinare a elementelor poetice cu cele de comunicare în masă: “femeia e prima zăpadă/ şi ultimul număr din Vogue”în XX.

Pe de altă parte, lumea devine scena dinamizărilor pe care afectivitatea le poate pune în practică prin poem la nivelul realității.

Așa se face că și mai departe în timp merită căutate influențele pentru textul SINDROMUL IMUNODEFICIENŢEI ASUMATE: “în saloanele de terapie intensivă/ noaptea îngeriţele blonde coboară din icoane/ ca nişte dansatoare la bară/ dintr-o fotografie făcută cu telefonul mobil/ la no limits anul trecut în septembrie(…) mai lasă-mi privirea să îţi paraziteze contururile/ mai lasă-mă să înrădăcinez şi să cresc/ în irisurile tale mai verzi ca o păşune din waterloo/ călăuzeşte-mi palmele pe drumul mătăsii/ până când vor învăţa transhumanţa/ lasă-ţi buzele răcoroase să îmi surprindă/ ca un stetoscop epiderma febrilă/ lasă-ţi coapsele să-mi amprenteze fiecare deget în parte/ lasă-ţi stânga înfrigurata să-mi caute dreapta/ prin buzunarele pline de fiţuici ale uniformei/ să o fac pe tigresa din tine să toarcă/ mai lasă-mă animatoarea animei mele(…)”. Poate efuziunea unui Francois Villon (1431-1463) sa mai fi îndrăznit cu atâta consescvență să adune la un loc elemente aparent de neîmpăcat recuperate în secolul XX cu instrumentele suprarealiștilor extremi ca Antonin Artaud (1896-1948) ori Andre Breton (1896-1966). Pentru că am pomenit de suprarealism, poate fi recunoscută și continuarea visătoare a liniei curate lăsate de lectura lui Gellu Naum în limba română: “suflu/ până ies fluturi din tine/ /de pe bancheta din spate se văd// Jasmine are18 ani/ şi n-a iubit pe nimeni/prietenii/ ei miros a lămâi/ ca într-o ceainărie/ de pe bulevard/ râde la păsări/gura ei e/ o fereastră deschisă//” Astfel se întâmplă în Autocunoaştere, un poem care pornește suprarealist pentru a se dizolva într-o melodramă a cotidianului demnă de Jacques Prevert (1900-1977): “în zilele mai bune/ manâncă bomboane fondante/ şi uită/ că picioarele ei/ au dispărut demult/ într-o gară.” Citește în continuare Poetica 3.0. licart 2.0+1.0 (partea a doua) →