Nu a fost perioadă în istoria mai nouă sau mai veche a literaturii când să nu se fi vorbit despre criză. Întotdeauna s-au scris destul lucruri proaste încât să nu fie prea uşor să fie găsite textele care mai târziu aveau să fie considerate fundamentale. Alături este chiar coperta unei antologii pe această temă lansată de curând.
Înjurăturile şi terorismul cât se poate de culturale acum 150 de ani
Oricât de frustrantă ar fi această situaţie, ea se regăseşte în orice epocă, şi din dezbaterile poeţilor şi nepoeţilor pe această temă au ieşit întotdeauna scântei. Matei Călinescu notează în „Conceptul modern de poezie” (Editura Eminescu, 1972, p.227) polemica dintre Heliade Rădulescu şi Cezar Bolliac de la jumătatea secolului XIX. Heliade îi reproşase lui Bolliac faptul că nu respectase în poeziile sale regulile clasice formulate de Boilleau. Bolliac, mai tânăr decât Heliade cu 11 ani, nu ezită să răspundă criticilor care i s-au adus în cel mai îndrăzneţ mod, numindu-l pe Boileau nici mai mult nici mai puţin decât „destructor infernal”:”Şi aş dori să omor suvenirea acelui destructor infernal al creaţiilor spirituale pe care d-ta mi-l tot aduci exemplu (…). Shakespeare şi Hugo vor trăi, domnule Boileau, fără regule, precum trăiesc Ossianii şi se renasc în toate limbile fără să fi avut limba făurată la fabrica dumitale, sau având o limbă foarte imperfectă”. În demonstraţia lui Călinescu, aici avem o primă apariţie în literatura română a diferenţei dintre paradigma clasică şi cea romantică, definită cât mai aproape de paradigma teoretică.
Probabil că astăzi bietul Bolliac ar fi fost considerat un „terorist cultural” de toţi cei care se grăbesc să fabrice etichete fără să verifice nici măcar superficial ce înseamnă cuvintele pe care le folosesc.
Dar nu este problema poeţilor să îndrepte judecăţile strâmbe şi gândirea leneşă care ar putea să bage şi astăzi în puşcărie orice dadaist ori avangardiştii întârziaţi care ar îndrăzni să epateze gustul burghezului naţional. De altfel aceştia din urmă au şi patentat conceptul care a făcut carieră în gura panicarzilor incapabili să înţeleagă dimensiunea pozitivă a contestării valorilor oficiale.
Ca şi cantitatea de apă pe pământ, probabil că şi ignoranţa va rămâne întotdeauna constantă schimbându-şi numai starea de agregare. Citește în continuare De ce cred că nu e treaba poeziei criza "cu acelaşi nume"
Arhive zilnice: 1 martie 2011
Florin Dumitrescu:Rima are o înţelepciune a ei
Mihai Vakulovski a publicat in revista Tiuk! un interviu cu Florin Dumitrescu și nu am vrut sa treacă neobservata pledoaria pentru poezie în stilul inconfundabil pe care îl are cel cunoscut mai mult pentru textele Sarmalelor Reci. Acum câțiva ani, la Roma, Florin Dumitrescu eram invitat împreună cu Florin la un festival de poezie dedicat autorilor din țările cu origini latine (organizat de ICR). Din România eram patru cred, incluzând-o și pe Irina Nechit. Îmi amintesc de mirarea lui Florin atunci când, în prima zi de festival, i-am spus toți ceilalti că pentru noi este un poet cât se poate de serios. Până atunci crezuse că treaba lui la festival este sa fie translator și că a fost invitat numai pentru că are o specializare în limba italiană.
Sigur, alții îl știu care dă tonul vorbelor din campaniile din publicitate, ori chiar drept textier.ro, tocmai de-asta n-are cum sa lipsească de pe poetic dacă ne ținem de treabă.
După cum se poate vedea mai sus, s-au mai schimbat lucrurile și pentru Florin, iar în ce fel s-au schimbat precizează chiar el în fragmentul de mai jos.
(foto Diana Iepure la Poeticile cotidianului)
– De la „Ana are mere” (volumul de debut) la „ÎNcîntece” a trecut ceva apă pe Dîmboviţa. Cît de greu a fost să publici noul volum de poezie?
– Eu sînt în primul rînd textier şi, în aceşti treisprezece ani, în care n-am publicat volume, am publicat… albume! Treaba e că primul volum de versuri, Ana are mere, a fost premiat, întîmpinat foarte bine de critică şi de publicul tînăr; astfel că am rămas cu un soi de obligaţie faţă de toţi oamenii care m-au îndemnat să scriu „poezie de citit” şi care m-au răsfăţat cu laudele şi cu atenţia lor. O simţeam ca pe o aşteptare pe care întîrziam s-o onorez. Între timp a apărut un public nou, mai înclinat către poezie, către lectură în general, în comparaţie cu publicul din anii ’90. Mi se pare important să rezonez cu posibilii cititori, să le propun viziunile mele şi totodată să mă alimentez cu viziunile lor. M-am învăţat rău, cu nărav, să fiu strunit de ceilalţi şi să aştept aplauze. Poate că poeţii adevăraţi sînt asemeni lui Emily Dickinson: mai închişi în propria lume, ca să nu zic autişti. Eu însă n-aş putea scrie dacă n-aş sesiza o minimă comandă publică.
– Eşti cunoscut mai mult ca textier al formaţiilor Sarmalele Reci, Timpuri Noi şi Direcţia 5. Practica asta ţi-a schimbat cumva viziunea asupra poeziei? Întreb asta pentru că poeziile tale sînt foarte… orale, să zic aşa…
– Poezia s-a născut orală. Druizii, aezii, rapsozii Vedelor şi Upanişadelor nu ştiau ce e ăla cuvînt scris. La şcoală învăţăm că tradiţia poeziei e marcată de legăturile cu muzica, mai mult sau mai puţin manifeste de la o epocă la alta. E ceea ce putem constata şi azi, pe viu, urmărind un poet precum Chris Tănăsescu, în performance-urile cu trupa Margento sau în recitaluri solo. Şi sînt toate celelalte genuri de sincretism rodnic, de la creaţiile cantautorilor, pe care le etichetăm îndeobşte folk, pînă la poetry slam şi alte forme de virtuozitate lirică din zona hip-hop…
La mine e o experienţă aparte: eu sînt un textier specializat să compună versuri după muzică, pornind de la varianta de cîntec cu la-la-la. Trebuie să ţin seama de metrică, accente şi ritm; de fineţuri precum deschiderea vocalelor, raportul între consoane şi diftongi etc. Este o caznă care te căleşte în meşteşugul versificării. Marele farmec al muzicii – şi totodată marea lecţie pe care o putem învăţa de la muzicieni noi, literaţii, este realizarea acelei stări de plutire, de lejeritate, de implicare a întregii fiinţe: glas, respiraţie, trunchi, membre, buric, sex… Poate poezia ne-cîntată să atingă aceste performanţe? Eu zic că măcar poate năzui… Marele paradox e că acea lejeritate şi suavitate muzicală se obţine cu mare trudă. Sînt poeme de o mare simplitate, uşor de recitat şi chiar de memorat, care te fac să crezi că-i vin poetului natural, fără efort. Secretul e că tocmai acea naturaleţe se obţine cu efort şi meşteşug – şi asta e încă o învăţătură a colaborării cu muzicienii. Citește în continuare Florin Dumitrescu:Rima are o înţelepciune a ei