Am pierdut demult numărul vizionărilor pentru Reconstituirea lui Pintilie la care am participat. Interesant este pentru mine faptul că, asemenea persoanelor importante pentru mine, nici pentru acest film nu îmi amintesc în ce fel l-am văzut pentru prima oară. Ştiu că deja aveam în cap faptul că mama mea, elevă de liceu în momentul filmării, a făcut figuraţie în acest film şi se pare că ar apăra la un moment dat pe undeva prin fundalul poveştii.
De câte ori m-am uitat la film am încercat să identific prin planul secund chipuri sau siluete care ar semăna cu ce ştiu de prin fotografiile părinţilor mei din anii 60-70. Cel mai aproape am ajuns cu imaginea din ataşament, unde mi s-a părut că recunosc câte ceva din atitudinea mamei mele din alte fotografii. Am printat imaginea, am marcat silueta dar mama mea nu îşi mai aminteşte pe unde era în timpul filmărilor şi nici cum era îmbrăcată.
În anii 80, din când în când filmarea la care participase în timpul liceului apărea prin discuţiile mamei cu rudele. Mă miram doar că până la 14 ani nu văzusem niciodată filmul. Abia după 90, filmul a fost relansat pe ecrane şi abia atunci am aflat şi eu că era un film interzis.
Dar cel mai mult îmi place ideea că mama mea a jucat în cel mai bun film românesc. E adevărat, a făcut figuraţie şi nici ea nu ştie când şi dacă apare. Dar era pe acolo. La fel ca toate sutele de oameni care “interpretau” ieşirea de pe stadion dojenitori şi moralişti cu personajele principale.
Şi totuşi chiar acesta este felul în care ne reprezentăm lumea în jurul unui personaj principal sau altul din istoria mai recentă sau mai îndepărtată. Cei pe care îi ştim erau pe undeva în zonă şi ştiau ce e bine. “Dar atâţia proşti făceau legea în jur…” şi asta o poate spune fiecare dintre cei care făceau legea morală a momentului.
Şi singura întrebare la care nicio reconstituire nu răspunde: “de ce?” Citește în continuare Reconstituirile →