Sâmbătă, 24 martie 2012, începând cu ora 18:00, în Club A (Str. Blănari nr. 14) la „fresh literar de Club A • unu’ şi unu’” este programata o întâlnire cu Nicolae Prelipceanu.

De curând, Nicolae Prelipceanu a publicat la cdpl volumul de poezie „La pierderea speranţei„.

Poate părea o carte tristă sau demobilizatoare (Doamne fereşte!), deşi sunt momente când e dă râs, ca la Ion de la gară, mai ales în cele două pasaje cu sexul, cu toate că nu pentru ele am scris-o, ele sunt doar nişte accesorii, aşa cum e şi sexul prea adesea… Mă grăbesc să vă spun că accesoriile nu sunt, chiar întotdeauna, inutile.” spune poetul.

Potrivit site-ului cdpl, Nicolae Prelipceanu a fost redactor la revista Tribuna din Cluj (1969–1986), redactor laViaţa Românească (1987–1990), redactor-şef adjunct la Luceafărul (1990), secretar alUSR (1990–1992), redactor-şef al revistei Alianţa Civică (1991-1992), consilier şef la Inspectoratul pentru cultură Bucureşti (1992–1993), ziarist la Cotidianul (1991–1992),România liberă (1993–2006), director de programe la televiziunea independentă SOTI (1994), consilier de stat la Guvernul României (1996–1997). În prezent este redactor-şef la revista Viaţa Românească si membru în Consiliul şi Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor.

A publicat volume de poezie, proză, interviuri: Turnul înclinat (1966), 13 iluzii (1971),Arheopterix (1973), Întrebaţi fumul (1975), De neatins, de neatins (1978), Jurnal de noapte (1980), Un civil în secolul douăzeci (1980), Fericit prin corespondenţă (1982),Degetul de gheaţă (antologie, 1984), Arma anatomică (1985), Maşina de uitat (1990),Binemuritorul (1996), Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu (antologie, 1999), un teatru de altă natură (2006), portret sumar al unui necunoscut de altădată (2011), versuri; Vara unui fost campion de pian (1973), Tunelul norvegian (1979), Zece minute de nemurire (1983), Scara interioară (1988), proză; Dialoguri fără Platon, (1976), interviuri; Odioseea. Un jurnal pe sărite, 2011, articole.

„Infernul în traducerea lui Marian Papahagi aduce la lumină una dintre acele «urme», sau «semne», de poezie şi tradiţie literară ce pot fi trezite de textul dantesc în memoria culturală a cititorului, punând în dialog originalul cu limba «nouă» care îl găzduieşte. Versiunea de faţă ne arată, în felul acesta, că traducerea poate deveni cu adevărat o «tălmăcire» (după cum ne aminteşte Irina Papahagi, în Prefaţa ei, că îi placea lui Marian Papahagi să spună), adică o operaţiune hermeneutică, de interpretare, care stabileşte o «relaţie vie» între original şi textul «nou». Aceasta poate reda viaţa – după cum afirma Walter Benjamin – acelor semnificaţii latente ale originalului care ies la lumină doar prin contactul cu potenţialul semantic al unei alte limbi, astfel încât întâlnirea textului original cu noua limbă ajunge să fie chiar una dintre forţele vitale ce garantează «supravieţuirea» marilor opere clasice în cultura tuturor timpurilor.“ (Mira MOCAN)