Arhive zilnice: 9 aprilie 2012
Un concurs "poetic" şi corpuri româneşti pe Hyperliteratura
Corpuri româneşti. Unii spun că ar fi vorba despre un concept, alţii că este numai o jucărie poetică. Cine nu a auzit niciodată de ele s-ar putea să fie cel mai în măsură să răspundă.
Ce trebuie să faceți?
Să publicați pe Hyperliteratura o poezie (la categoria poezie, evident) cu titlul și tema Corpuri româneşti. După ce postaţi textul lăsați şi link-ul poeziei într-un comentariu la articolul concursului de pe hyperliteratura.
Ca și la celelalte concursuri, nu există condiții, reguli șamd, lăsați-vă imaginația să zburde. Orice gen de poezie este binevenit, ceea ce contează fiind vocea personală a poemului în care se abordează această temă.
Juriu: criticul literar Alexandru Matei.
Premii oferite de Casa de Editură Max Blecher
Locul 1
poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti, de Răzvan Ţupa, 2011
Colonia Poetică, poezie suedeză contemporană , 2011
Locul 2
poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti, de Răzvan Ţupa, 2011
Grigul ca remediu pentru bărbaţii singuri, de Sorin Catarig, 2011
Locul 3
poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti, de Răzvan Ţupa, 2011
Homer la periferie, de Dragan Jovanović Danilov, 2011
Data limită: 30 aprilie 2012.
Până pe 10 mai vor fi anunţaţi câştigătorii volumelor.
Pentru inscrierea in concurs accesati pagina de pe site-ul hyper
Câteva manele sau despre clasicismul de consum (II)
Prima parte e aici
Coincidenţa sentimentală
Reveria senzuală are oricum direcţii opuse în versurile manelei de azi faţă de cele din poezia clasică. „De câte ori mă gândesc la tine, viaţa mea/ aş vrea să îţi ating pielea de catifea/ nu înţeleg de ce nu e OK să fim copii/ mie unu îmi place să fac numai prostii” mărturisesc Mr.Juve şi Nek în „Ai să îmi dai”. Impresia de platitudine vine şi din curăţarea de orice conotaţie depresivă a unor formule consacrate precum cele din „Noaptea” eminesciană: „O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină,/ O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare, / Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare, / Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână”.
Asta nu înseamnă că manelele contemporane evită tema erotică tratată în cheie tristă: „azi e gol patul meu/ şi îl întreb pe Dumnezeu/ de ce m-a lăsat aşa/ ca să zac de boală grea/ mai bine prefer să mor/ că aşa e mai uşor/ decât să trăiesc aşa/ fără mângâierea ta” zice Adrian Minune în „De ce-ai plecat din viaţa mea”.
Abia aici putem să spunem că demersul meu începe să se clarifice. Aceeaşi dezolare de origine erotică este exprimată în versuri de secol XIX de genul: „Ca și când anii mândri de dor ar fi deșerți —/ Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierți?/ Cu fața spre părete mă lasă prin străini,/ Să ‘nghețe sub pleoape a ochilor lumini,/ Și când se va întoarce pământul în pământ,/ Au cine o săștie de unde-s, cine sunt?/ Cântări tânguitoare prin zidurile reci/ Cerși-vor pentru mine repaosul de veci;” („Despărţire”) sau mult mai cunoscuta strofă la fel de eminesciană: „Și te-ai dus, dulce minune,/ Ș-a murit iubirea noastră -/ Floare-albastră! floare-albastră!…/ Totuși este trist în lume!” („Floare albastră”). Şi nici la numărul silabelor, nici la invocarea unui motiv cult nu se reduce respiraţia care face diferenţa expresivă. Pentru a fi şi mai clar adaug un exemplu în care Florin Salam preferă un vers mai lung cu o silabă decât cel folosit aici de Eminescu: „o inima nefericită/ abia mai bate în pieptul meu/ simte că nu mai e iubită/ şi că mă minţi mereu/ (…) nu mai eşti cum erai o dată/ că te-ai schimbat nu pot să cred/ şi vorba parcă ţi-e schimbată/ şi simt că am să te pierd” (Florin Salam – „De mâine adio îţi spun”). Fără îndoială, oricât de simplificată este sintaxa, sentimentul invocat este acelaşi. Citește în continuare Câteva manele sau despre clasicismul de consum (II)
Darie Ducan scrie despre "poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti"
Perspectiva pe care un poet o poate avea din postura de cititor de poezie este întotdeauna specială. Dmitri Miticov a semnalat cartea la apariţie, după ce analizase foarte atent elementele de până acum. Aşteptam de mult prima cronică a unui poet pentru „poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti”. Şi ea a venit acum, cu surpriza redeschiderii unui angajament pe care ma tot chinui sa mi-l asum de ani buni.
Printre iluziile pe care le cultivă discursul public asupra poeziei de azi se numără şi listele de poeţi importanţi. În realitate poezia contemporană (asemenea poeziei din orice vreme) funcţionează în mai multe dimensiuni, din păcate aproape etanş separate unele de celelalte. Darie Ducan este unul dintre cei mai prolifici poeţi de azi. La 24 de ani are 10 volume publicate şi zeci de premii. Poezia lui deţine o poziţie centrală într-o zonă a literaturii pe care ,de obicei, nu o găsim abordată în cotidienele de mare tiraj. De ani buni îmi doream să găsesc o formulă prin care să putem trece peste graniţele ce despart zona în care este cantonată poezia sa de „lagărul” poeţilor zilei. Până acum eu nu am reuşit. În numărul de pe luna aprilie al revistei Vatra Veche (p.26) a publicat o cronică la „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” în care subliniază importanţa pe care lectura unui poet o poate da oricărei cărţi pe care o citeşte. Îi sunt astfel recunoscător pentru deschiderea pe care o arată pentru demersul din „poetic.”
Răzvan Ţupa nu scrie deloc o poezie memorizabilă. E printre foarte puţinii poeţi de după anul 2000 care lucrează cu o seninătate caustică în marele său lobby către receptor, cu o altă categorie de efecte. Probabil acesta e unul dintre motivele originalităţii sale. „poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” e o carte care continuă şi diversifică serialismul său poetic, nu atât de elaborată precum corpuri româneşti, Cartea Românescă, 2005), dar mai interesantă sub aspect literar. Dacă precedenta lui carte era un comunicant problematic, cu o notă mai mică de discursiv şi cu o mai mare cantitate (hiperrafinată) de afect – până la urmă acestea sunt rămăşiţe benefice din poezia americană, trecute prin toţi poeţii importanţi de peste ocean şi plecate de la Whitman –, aceasta este mai degrabă o culegere decât o carte, o culegere a serialismului său, a ultimilor ani.
Mai departe cronica în Vatra Veche pa lagina 26