De când am debutat, câteva cronici m-au făcut să îmi ţin respiraţia. Am păţit asta atunci când Octavian Soviany şi Al Cistelecan au scris despre „fetiş”, la recenziile lui Paul Cernat, Alexandru Matei sau Marius Chivu pentru „Corpuri româneşti”. Pentru „poetic” m-am bucurat foarte mult atunci când Alex Goldiş şi Adina Diniţoiu au găsit chei pentru poezia de aici. Radu Vancu, însă, m-a făcut să mă înroşesc de tot ca şi cum aş fi fost surprins asupra unei fapte pe care o făceam pe ascuns. A aplicat o grilă de lectură pe care, deşi o speram, nu cred că aş fi fost în stare să o aplic eu însumi şi m-a făcut să-mi amintesc de lucruri pe care le uitasem după ce am scris. Dacă vreţi să vedeţi cum arată o disecţie a volumului „poetic. cerul din delft si alte corpuri romanesti” folosiţi link-ul de mai jos.
Există însă în poetic. cerul din delft şi un la fel de ofertant nivel logopoetic, ţinând de ceea ce Pound numeşte „dansul intelectului printre cuvinte” sau, mai puţin metaforic, de ceea ce am putea desemna drept latura ideologică (id est, teoretică şi conceptuală) a poeziei. Efortul teoretizant al lui Ţupa e vizibil şi a fost amorsat încă de la bun început, însă nici una dintre cărţile lui anterioare nu era atât de coerentă sub acest aspect precum cea de faţă. Iar logopoeia lui Ţupa e rezumată exemplar în logo-ul poeziei lui, asumat deseori şi aşezat ca memento pe coperta a patra a cerului din delft: „poemul meu eşti tu”. Propoziţia aceasta e piatra unghiulară a poeziei relaţionale ori, mai exact, a poeticilor relaţionale teoretizate şi asumate insistent de Răzvan Ţupa de-a lungul ultimilor cinci-şase ani. Expandată, ar suna astfel: „poemul meu e relaţia dintre mine şi tine”, sau „poemul meu nu sunt numai eu” – ceea ce e totuna cu a spune „poemul meu nu sunt eu”. Şi abia înţeleasă astfel se vede cât de scandaloasă e, în context douămiist, această propoziţie simplă: într-o generaţie a poeticilor personale, când nu de-a dreptul hiper-personale, Răzvan Ţupa este singurul care asumă o poetică trans-personală (adică aproape impersonală, nu?). Poemul nu e o demonstraţie a unei „probleme personale”, ca la biografişti, nici o ostentaţie a „vitalei histerii” proprii, precum la neoexpresionişti; el e pur şi simplu o punere în relaţie între un eu (poetic) şi un tu (cititor). Dar, pentru a permite accesul celui din urmă în spaţiul poemului, cel dintâi trebuie să se retragă corespunzător. Relaţia presupune diminuarea eului pentru a face posibilă prezenţa tu-ului.
scrie Radu Vancu în Euforion