Pentru partea I a discutiei link aici

G.D. Şi aici ajungem la conceptul de valoare.
D.C-E. Ajungem la un inevitabil elitism şi al literaturii, al artei, şi al celor care sunt chemaţi prin oficiul pe care îl fac să se pronunţe în problema acestor departajări valorice între ceea ce este realmente important şi ceea ce nu este important decât sub aspect cantitativ. Din 2000 de cărţi care apar anual în România, nu o să-mi spui, Răzvan, că le citeşti pe toate, pentru că există limite obiective.
r.ţ. Fiecare are un proces de selecţie.
D.C-E. Dar oricât de bun ar fi acest proces de selecţie, ea nu poate acoperi întregul produs cultural. Am impresia că, de la un an la altul, există această progresie demenţială, de la un an la altul, apar şi mai multe volume, apar şi mai mulţi autori, şi mai multe ediţii. Criticii, cronicarii actualităţii care trebuie să ne dăm cu părerea despre aceste cărţi nu ne înmulţim în aceeaşi progresie.
r.ţ. Atunci, dacă nu se pot citi aceste cărţi, cum putem să avem exprimări de genul „Cartea anului este…”? Sunt şi premiile, dar sunt momente în care criticii participă la anchete şi nu ştiu dacă e, neapărat, vina criticilor, este abordarea jurnalistică, ziarele au nevoie de tipul ăsta de propoziţie.
D.C-E. „Romanul anului”, „cartea de poezie a anului”, „Cartea anului”… cred că trebuie să ne asumăm aceste jocuri, care au limitele lor. Asta nu înseamnă că ceea ce spun eu că înseamnă „Cartea anului”, automat, toţi echipierii din câmpul cultural trebuie să fie de acord cu acest verdict al meu. Pe de altă parte, Răzvan, cred că aici vei fi de acord cu mine, sunt prea multe false verdicte şi false judecăţi de valoare. Prea multă blândeţe, cumsecădenie şi vorbe goale în discursul unor evaluatori de azi. La emisiunea asta vreau să dau numai exemple pozitive, nominale. Exemplele negative nu le nominalizez. Sunt critici de poezie cărora le place tot ce apare. Absolut tot e foarte bun, mai puţin Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Orice apare este receptat imediat ca important, interesant, remarcabil, această abordare pauşală face foarte mult rău, tocmai celor care, ca şi tine, nu spun că şi reuşeşti să faci acea breşă în discurs de ruptură, să vii cu o viziune personală omologată. Face rău exact celor care vor să rişte şi să introducă nişte rupturi în acest câmp şi care riscă pe cont propriu pentru a veni cu o formulă de poezie care să fie numai a lor.
r.ţ. Aici eu nu sunt deloc de acord cu tine. Eu cred că răul nu este făcut poeţilor, pentru că poeţii îşi văd de treaba lor. Răul cred că este făcut criticilor literari în primul rând, care îşi pierd credibilitatea complet prin aceste verdicte, să spunem, care sunt aruncate. Poate nu ar fi fost aşa de aprinsă reacţia mea dacă, de cele mai multe ori, tu nu ai fi avut verdicte cu care eram absolut de acord. Cartea anului, atunci când a fost vorba despre romanul lui Dinu Pillat sau despre volumul lui Adrian Marino. Dar… judecata ta era absolut egală cu a altcuiva care nu dădea niciun argument. Şi de-asta cred că răul este făcut poziţiei criticului, nu literaturii în sine… Citește în continuare din emisiunea “polemici elementare” de la Radio România Cultural o dezbatere despre instrumentele dedicate poeziei de critica literară (partea a II-a) →