„Cei care m-au iubit au murit inainte de vreme,
Cei care m-au inteles
Au fost loviti pe la spate si inmormantati in graba, cei
Care mi-au tras la xerox programul genetic au innebunit
Si-si plimba in soarele amiezii
Privirea tumefiata, creierul mirosind a cloroform.
Dupa o iarna lunga a venit vara calda,
Fructele noastre nu au avut timp sa se trezeasca,
Fructele celorlalti se vand la suprapret.
Dimineata
Ne primeste totusi cu bratele deschise, totusi lumina
Mai bate in epiderma fanata, totusi vantul
Ne mai aeriseste orbitele duhnind de amintiri.
Am pierdut totul.
Portarii hotelurilor
Ne-au uitat, femeile fragede si aristocrate
Ne-au uitat, hamalii din gari ne-au uitat si liftierii,
Vanzatoarele de flori si negustorii de nestemate,
Ne-au uitat strazile, ne-au uitat casele albe
Pe care urca iedera ruginie a vechii „la bella estate”.
Am pierdut totul.
in paradis, in clipa cea repede, in metalul inchipuirii
Nimic din noi n-a ramas.
Un avort
Rapid, aseptic, elegant.
Totusi dimineata mai intinde
Bratele ei transparente, de caracatita, spre trupul
invinetit de somn si de vise, totusi aerul
Mai face troc cu celulele spongioase, totusi moaca roscata
A servietei mele ranjeste, tampa, fericita.”

Alexandru Muşina (in volumul colectiv „Cinci”, 1982)

1. puţine domenii sunt atât de recalcitrante cu oricine încearcă să le păcălească practica.

2. în cazul poeziei se poate spune orice… dar nu pentru mult timp.

3. pe cât de simplă pare ocupaţia de a citi şi scrie poezie, pe atât de clară este căderea în vidul din spatele tuturor emfazelor. O păţesc, uneori, până şi cei care se ocupă serios cu poezia.

4.  poţi să te şi prefaci, poţi să insişti asupra sincerităţii, dar asta nu are nimic în comun cu convingerea altcuiva decât a ta. Si asta e mereu insuficient.

5. oricâte obsesii ale originalităţii ori ale tradiţiei s-ar vântura, niciuna nu are sens separat de cealaltă.