Măsura talentului şi geniul ignoranţei

(raspunsul meu la ancheta revistei Ateneu, oct 2014)

Din când în când cineva îşi pune problema dramei tinerilor „talentaţi” care dispar cu desăvârşire din domeniul pe care păreau să fie înzestraţi să îl îmbogăţească. Cum lucrez cu elevi de liceu şi studenţi de aproape 10 ani m-am lovit de această situaţie încă de la primele jurizări. Atunci când punctajele cele mai mari mergeau la textele cele mai echilibrate, care erau convingătoare prin echilibru şi control al limbajului, după câţiva ani descopeream că autorul nu mai scrie deloc, abandonând literatura pentru un alt domeniu în care se descurcă destul de bine (medicină, drept, economie) iar autori nesiguri în adolescenţă au devenit poeţi puternici. E vorba numai de perspectiva pe care o alegem asupra poeziei.
untitledPutem să ne mulţumim cu spaţiul poetic delimitat în termeni ca „talent”, „geniu” şi alte câteva clişee. Abia după ce am cerut unui critic literar destul de activ în ultimii ani să îmi indice o bibliografie oricât de vagă pentru felul în care foloseşte cuvântul „talent” în textele sale am putut să înţeleg de ce toţi cei pe care îi ştiam că au abandonat poezia după ce le-a fost recunoscut talentul. „Eseul lui T.S. Eliot, <Tradiţia şi talentul personal> este una dintre referinţe” mi-a spus criticul.
Pentru că nu am încredere în memoria mea am căutat atât traducerile în română cât şi originalul textului respectiv. Este un exerciţiu util pentru oricine îşi doreşte să înţeleagă câte deformări are de suportat demersul poetic pe teritoriile clişeelor de zi cu zi. În afara titlului, Eliot nu mai foloseşte cuvântul „talent” nicăieri în consistentul său eseu. Mai mult, Petru Creţia traduce „Spiritul poetului e de fapt un receptacul care captează şi înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinaţie nouă se află laolaltă.” În original, Eliot îşi începe fraza cu „The poet’s mind”. “Spiritul” conţine în limba română sensul original dacă ne gândim la “om de spirit” (intelectual) sau “tip spiritual” (pentru „glumeţ”), dar sensul religios tinde să deturneze înţelegerea noastră. Şi asta pentru că asocierea „spirit” (sau „minte”)-„talent” este fondată pe originea acestui termen.
În limba română, etimologia cuvântului trimite la originea franceză a termenului, iar din franceză suntem trimişi spre latină (talentum) şi greacă (τάλαντον). De la unitate de măsură, sumă de bani, greutate pentru balanţă, monedă, descoperim o distincţie relevantă. La începutul secolului XX se vorbea despre rădăcina indo-europeană a cuvântului, „teleh”, ajunsă „tulo” în latină, „a purta”. În greacă, însă, „φέρω” ne este indicat drept opusul lui „τλάω” (tláô). Dacă primul cuvânt are sensul de „a purta” (eventual valoare, sens, etc.), cel de-al doilea se referă la „a purta prin asumare, luând asupra sa”, nefiind folosit niciodată cu privire la obiecte.
Vorbim foarte des despre „talent” în poezie şi foarte rar despre dezvoltarea şi folosirea acestuia, mulţumindu-ne pe urmele „pildei talanţilor” din Noul Testament să ne concentrăm asupra descendenţei divine a darului şi mai puţin asupra responsabilităţii noastre de a încuraja ducerea mai departe a uşurinţei exprimării pe care cineva o arată într-un domeniu. Ori, obsedat de calificative şi adjective, ceea ce numim sistem literar încurajează mai degrabă îmbălsămarea şi regretul după moartea unui autor decât identificarea mizelor reale pe care le propune un poem.

6647773135_29b92874d4_z

(photo  LA(Phot) Hamish Burke)

mesostomizing a Romanian body (a verbal drawing)

This week’s assignment for Modern & Contemporary American Poetry course (as I’ve posted it today for the Coursera platform).

(a BBC report in Cage’s program)

Romania’s

 electi

On

 pri

Me

 pont

A

 ru

N-off
If
Are

 dec

Iding

 ba

Sescu,

 i

S

 d

Own

 li

Mit.

 th

E

 na

Tion
Has

 occas

Ionally

 bee

N
Give

 p

Eople

 wi

Ll

 occa

Sionally
 chanc E

 

 

 

I preferred using the text of a BBC report on the Romanian elections from this weekend instead of a literary reference. The reason for this was that I a non-literary source-text offers the opportunity to study the way each word accesses different registers of language once it is taken out from the original context. The online program offered automatically only 20 lines, so I had to add the last two manually using words from the report (actually, the first and the last words of the poem – “Romania” and “chance” are the first and the last words of the original article, as it can be seen at the first link).

Coursera_Computer_NarrowI enjoyed the fact that the automatic selection included all the tensions from the reality. It pretty much works as an electronic DADA poem with the essential included. Using news piece as the original text emphases the change in the words condition from journalism to poetry. Actually the different functions of the language, as identified by Roman Jackobson take turns in this automatic poem. The beginning is referential as “Romanian’s/ electiOn” is the background event even for (and in) the poem. The chance worked well with the inclusion of “On” as beginning in these first lines and then, the “Me” on the third one.

I’m not so sure about the way the strange Romanian names included in the text work here. Ponta and Basescu, I’m sure that doesn’t mean anything for a non Romanian reader, so it might very well be considered as a mark of the conative function of language, as it engages a receiver for the poem. Then, as it doesn’t seem necesar to know the political relevance of the names it simply works as a device of the poetic function (the message for it’s own sake). As for the expressive function it might be identified here in the recurrences of euphonic devices (the repetition of “occasionally”, the way these words sound in relation with “nation” and “election”).

Then, as for the exact poem, the first and the last letters of the spine are the first and the last letter of the poem. The spine, also, puts into action a metalingual function of the poem, as it denies identity between text and reference. Going farther, I might add, that this is not really a poem in the expressive tradition of the ego, but a poem that emphases on the non-identity of reality and it’s description. In the end, text’s function is only phatic (it remains just language for the sake of interaction, like greetings or any casual conversation) in the terms of the same linguist and literary theorist. Even more, deleting the ego of the writer is one of the most important experiences of this kind of writing. Instead of a text about something that is (or was) somewhere else (in authors life, or mind, or “soul”) we are provided with a device that invites to perform the text, to make it present. This might be exactly what Marjorie Perloff called “”real – ization” in her essay on Cage or (as the critic noticed) in Cage’s own (spine) word, “performance”.

7794319726_778200c773_z

photo Dennis Jarvis