Ultimii ani au împins activitatea ICR în zona discreţiei culturale. Atunci când Institutul Cultural Român a fost trecut sub autoritatea directă a Senatului, politicienii se jurau că totul este pentru a evita abuzurile. Că principiul nu corespunde realităţii ştie oricine a fost curios să vadă cum merge treaba la alte instituţii subordonate direct politicienilor. Un exemplu este televiziunea publică pe care “atenţia” aleşilor o ţine de ani buni în condiţii de faliment perpetuu. Primul lucru care a arătat că propaganda politică nu are nicio legătură cu vreo strategie culturală a fost că filialele din străinătate ale Institutului şi chiar şi centrul de la Bucureşti au început să se plângă de absenţa fondurilor pentru proiecte. Noua organizare a Institutului a lăsat la o parte ambiţiile culturale, prezenţele ICR limitându-se mai mult la colaborări discrete sau susţineri parţiale ale unor proiecte mai mult sau mai puţin importante. Problema institutului este, aşadar, mai puţin una culturală cât ţine de înlocuirea obiectului de activitate de la vârf. De aceea, discuţiile legate de ICR mai au loc doar atunci când vine vorba de posturi de conducere. Citește în continuare «Noul» ICR sau cultura ca jucărie a politicienilor →