Cum citește AI o seară de lecturi la Festivalul Internațional de Poezie București

Ultima seară de festival FIPB2026 dedicată poeziei, lectura nu mai este doar întâlnirea dintre o carte și un public. Ea devine un spațiu de trecere: între text și voce, între memorie și prezent, între vulnerabilitatea corpului și rezistența limbajului. Ce crezi că are de spus AI (LLM) despre poezia din lecturi?

În cadrul celei de-a 16-a ediții a Festivalului Internațional de Poezie București, Muzeul Național al Literaturii Române a găzduit lectura de încheiere a manifestărilor. Lectura finală a fost coordonată de Loreta Popa. Au participat Angela Baciu, Daniela Băbu, Luiza Cala, Ioana Crăciunescu, Carmen Firan, Vasile Gribincea, Ligia Keșișian, Iuliana Miu, Victoria Milescu, Iustin Moraru, Adrian Sângeorzan, Andreea Teliban, Eugenia Țarălungă, Răzvan Țupa și alți invitați ai programului.

Evenimentul nu s-a constituit într-un spectacol omogen de performance poetry. A fost, mai curând, o succesiune de forme poetice diferite: lecturi clasice, texte confesive, poezie narativă, fragmente cu intensitate teatrală, experimente sonore și momente în care vocea părea să devină parte din însăși arhitectura poemului.

Diversitatea serii a funcționat nu ca o colecție întâmplătoare de stiluri, ci ca o imagine a poeziei contemporane: o artă care refuză să se lase redusă la o singură definiție, la un singur ton sau la o singură relație între scriitor și public.

O seară între deschidere și limită

Festivalul a propus un spațiu al pluralității estetice. Vocile au venit din experiențe, generații și geografii diferite, iar textele au traversat registre variate: de la lirism intim la absurd, de la confesiune la observație socială și de la memoria personală la memoria colectivă.

În același timp, seara a fost marcată de o anumită tensiune instituțională și lingvistică. Absența traducerilor în limba engleză a limitat accesul publicului internațional și a accentuat caracterul local al întâlnirii. Poezia devenea astfel un teritoriu deschis prin diversitatea participanților, dar delimitat prin condițiile sale de receptare.

Această contradicție este importantă. Un festival internațional nu este definit doar de numărul invitaților sau de proveniența lor, ci și de felul în care își face vocile accesibile. Limba poate fi punte, dar poate deveni și prag. În cazul acestei seri, publicul a fost invitat să intre într-un spațiu poetic profund românesc, cu toate avantajele și limitele unei asemenea apartenențe.

Poezia ca formă de supraviețuire

Una dintre direcțiile cele mai puternice ale lecturilor a fost relația dintre poezie și supraviețuire. Scrisul a apărut nu ca exercițiu decorativ, ci ca necesitate. El păstrează ceea ce riscă să dispară, arhivează ceea ce istoria oficială nu reține și oferă o formă de continuitate în situații de criză.

În textele și intervențiile serii au apărut teme precum războiul, exilul, maternitatea dificilă, migrația, viața în comunități industriale și experiența muncii miniere. Poezia a fost asociată cu memoria unor corpuri și comunități expuse: corpul matern, corpul migrant, corpul bolnav, corpul care muncește, corpul care își caută locul între două țări sau două limbi.

La Ligia Keșișian, lectura a fost legată de traumă, de experiența posttraumatică, de maternitate și de război. În acest registru, poezia nu transformă suferința într-un obiect estetic îndepărtat, ci o păstrează aproape de respirație, de familie și de fragilitatea cotidiană.

Memoria nu apare aici ca simplă rememorare. Ea este o muncă. Trebuie recuperată, apărată și transmisă. Poemul devine un loc în care experiențe aparent individuale — frica, exilul, pierderea, vinovăția, dorul — pot căpăta o dimensiune colectivă.

Corpul vulnerabil și cartea care cere să fie salvată

O altă linie importantă a serii a fost relația dintre corp și obiectul poetic. În această perspectivă, cartea nu este un recipient pasiv pentru texte, iar corpul nu este doar suportul vocii. Ambele participă la nașterea poemului.

La Victoria Milescu, vulnerabilitatea corpului și fragilitatea scrisului au fost apropiate printr-o imagine în care cartea pare să devină o ființă. Ea nu mai este doar citită, ci trebuie îngrijită și salvată. Această personificare a cărții schimbă relația tradițională dintre autor și operă: textul nu mai apare ca produs definitiv, ci ca formă vie, expusă dispariției.

Poemul poate fi distrus, uitat, deformat sau pierdut. El are nevoie de un cititor, dar și de o memorie care să-l păstreze. În acest sens, lectura publică nu este doar prezentarea unui volum. Este un gest de salvare temporară: cartea este adusă în voce și, pentru câteva minute, primește un corp.

Exilul, migrația și dubla apartenență

Textele lui Carmen Firan și Adrian Sângeorzan au deschis tema exilului și a vieții între două spații. Pentru scriitorul plecat, geografia nu este niciodată neutră. Ea se transformă într-o experiență afectivă, într-o negociere permanentă între „aici” și „acolo”.

Exilul nu înseamnă doar schimbarea domiciliului. El presupune modificarea felului în care sunt percepute limba, memoria și identitatea. Cuvintele rămân legate de locul din care ai plecat, dar sunt rostite într-un alt spațiu. Între cele două apare o tensiune productivă, dar și dureroasă.

Poezia scrisă din afara țării nu poate fi redusă la nostalgie. Ea poate deveni o formă de cartografiere a absenței, o încercare de a construi continuitate între lumi care nu se suprapun complet. Poetul nu aparține niciodată în întregime unui singur loc, iar această instabilitate poate deveni materia însăși a poemului.

Vasile Gribincea a adus în această configurație o perspectivă legată de dinamismul istoric și cultural al spațiului dintre România și Republica Moldova. Granițele politice, schimbările istorice și circulația între teritorii nu sunt simple date geografice, ci experiențe care influențează memoria, vocabularul și felul de a privi lumea.

Poezia ca „greșeală cu stil”

Unul dintre conceptele care au traversat seara a fost acela al „greșelii cu stil”. Formula poate fi înțeleasă ca o respingere a perfecțiunii normative și a ideii că poezia trebuie să fie impecabilă pentru a fi valoroasă.

În multe dintre fragmentele evocate, limbajul a fost deformat, întrerupt, fragmentat sau împins spre absurd. Imaginile nu urmăreau întotdeauna o logică narativă. Uneori, sensul se forma tocmai prin ciocnirea unor cuvinte care nu ar fi trebuit să se afle împreună.

Greșeala nu mai era un accident care trebuie corectat, ci o abatere cu potențial poetic. Ea putea elibera textul de obligația de a fi clar, util și imediat inteligibil. În locul unei comunicări fără rest, apărea o limbă care își arăta fisurile.

A spune că perfecțiunea este o „neînțelegere colectivă” înseamnă a pune sub semnul întrebării anumite forme de autoritate estetică. Cine decide ce este corect? Cine stabilește că un poem trebuie să urmeze o logică anume? Și ce se întâmplă cu textele care refuză să fie disciplinate?

În acest sens, deformarea devine o formă de libertate. Ea permite poemului să se desprindă de explicație și să funcționeze prin sugestie, ritm, discontinuitate și imagini care nu se lasă închise într-o singură interpretare.

Vocea ca material poetic

Momentul lui Răzvan Țupa a oferit una dintre cele mai clare forme de apropiere între poezie și performance. În lectura sa, cuvintele nu au funcționat doar ca purtătoare de sens, ci și ca obiecte sonore. Pauzele, fragmentarea, reluările și accentul au contribuit la construcția poemului.

@razvantupa

Cinci minute în care trei texte au trecut prin voce, mișcare, ecran și sunet. Mulțumesc celor care au participat la momentul Poetic relațional întâlnește Poetic) interfața sonoră în cadrul lecturii MNLR de închidere al Festivalului Internațional de Poezie București. Poezia e citită, proiectată și pusă în dialog cu ea însăși.

♬ sunet original – Razvan Cosmin Tupa

Textul a fost tratat ca material vocal și scenic. El nu mai exista exclusiv pe pagină, ci se modifica prin rostire. Aceeași frază putea căpăta o altă tensiune în funcție de ritm, de ezitare sau de distanța dintre cuvinte.

Poetul devine, astfel, o interfață între corp, tehnologie și lume. Nu este o voce pură, desprinsă de orice context, ci un corp care produce sunet și îl transmite unui alt corp — cel al publicului. Între text și receptare se deschide un spațiu în care fiecare respirație, fiecare tăcere și fiecare eroare pot deveni parte din experiență.

În acest tip de performance, poezia nu este doar ceea ce se spune. Este și felul în care se spune, felul în care vocea rezistă, se frânge, insistă sau refuză să ofere o concluzie.

Între teatru, cântec și lectură

Ioana Crăciunescu a adus în seară o intensitate asociată experienței teatrale. Lectura sa a accentuat dimensiunea dramatică a poeziei și a arătat că un text poate fi locuit, nu doar recitat.

Atunci când un poet citește, vocea nu este un simplu canal de transmitere. Ea interpretează. Chiar și cea mai sobră lectură conține un anumit grad de corporalitate: ritmul respirației, modul de articulare, felul în care privirea se întoarce spre public.

Eugenia Țarălungă a integrat cântecul ca formă de performance, extinzând posibilitățile lecturii către muzicalitate. În acest caz, poezia nu se opune cântecului, ci se apropie de el prin ritm, repetiție și intonație. Cuvântul își pierde caracterul exclusiv livresc și devine sunet, melodie, vibrație.

Această trecere între genuri este una dintre trăsăturile poeziei contemporane. Poemul poate fi cântat, jucat, șoptit, fragmentat sau reluat. El poate rămâne pe pagină, dar poate exista și în afara ei, în spațiul comun al unei încăperi și al unei comunități de ascultători.

Transcriptul și eroarea tehnologică

Experiența evenimentului a fost însoțită de o problemă suplimentară: transcriptul rezultat prin recunoaștere vocală conține numeroase deformări. Nume proprii, titluri și cuvinte au fost transformate, uneori până la apariția unor formulări absurde.

Această situație nu este doar o dificultate tehnică. Ea devine, involuntar, un comentariu despre limitele instrumentelor tehnologice atunci când încearcă să captureze vocea poetică.

Un sistem automat poate recunoaște sunete și le poate converti în semne grafice, dar nu poate garanta păstrarea sensului, a ritmului sau a intenției. În poezie, aceste pierderi sunt cu atât mai importante, cu cât sensul se află deseori în ambiguitate, în accent, în ezitare și în relația dintre cuvinte.

Uneori, erorile transcriptului au produs structuri suprarealiste. Deformările au creat aproape un text nou, desprins de lectura inițială. Însă acest fapt nu trebuie confundat cu valoarea artistică a poemului original. O eroare de recunoaștere nu este automat o inovație poetică, după cum un text dificil nu este automat un text lipsit de merit.

@razvantupa minutul final din secvența de lectură poetic relațional-interfața sonoră, de la închiderea Festivalului Internațional de Poezie (#FIPB2026 ♬ sunet original – Razvan Cosmin Tupa

Aici apare o distincție esențială: între intenția artistică și zgomotul tehnologic. Pentru a înțelege un poem, trebuie să fim atenți la ambele, dar să nu le confundăm.

Când tehnologia decide ce este „inteligibil”

Problema transcriptului trimite și către discuțiile mai largi despre inteligența artificială, despre evaluarea automată a textelor și despre limitele sistemelor care pretind că pot identifica intenția sau autenticitatea.

Un detector poate confunda stilul neobișnuit cu eroarea, iar o transcriere automată poate confunda expresivitatea cu zgomotul. În ambele situații, tehnologia aplică unor forme de limbaj criterii construite pentru standardizare.

Poezia, însă, funcționează adesea prin abatere. Ea poate prefera fragmentul în locul frazei complete, ecoul în locul explicației, ambiguitatea în locul concluziei. Atunci când un sistem măsoară textul exclusiv prin claritate, regularitate și predictibilitate, există riscul să considere defect ceea ce constituie, de fapt, particularitatea expresivă a textului.

Seara de lecturi a arătat astfel că vocea poetică nu poate fi separată de corp, de context și de situația concretă în care este rostită. Orice încercare de a o reduce la date brute pierde tocmai ceea ce o face vie.

O poezie a comunității

Dincolo de diferențele de stil, participanții au fost legați printr-o preocupare comună: necesitatea de a păstra limbajul deschis. Poezia a apărut ca formă de memorie, dar și ca formă de rezistență împotriva simplificării.

În texte s-au întâlnit istorii personale și istorii colective. Au apărut războiul, exilul, maternitatea, migrația, mineritul, fragilitatea corpului și nevoia de salvare. Aceste teme nu au fost transformate într-un program comun, însă au compus împreună o hartă a vulnerabilității contemporane.

Poezia nu a oferit soluții. Nu aceasta este funcția ei. În schimb, a oferit spații în care experiențele pot fi rostite fără să fie imediat închise într-o explicație. A permis memoriei să rămână fragmentară, durerii să nu fie ordonată artificial și limbajului să-și păstreze dreptul la ezitare.

Într-un asemenea context, lectura publică devine un act de comunitate. Poetul nu vorbește în gol, iar publicul nu este un simplu destinatar. Întâlnirea dintre ei produce un spațiu temporar în care cuvântul circulă și se schimbă.

O seară care refuză o singură definiție a poeziei

Evenimentul de la Muzeul Național al Literaturii Române nu a prezentat poezia ca pe o formă închisă. Dimpotrivă, a arătat că ea poate exista în simultaneitate: ca text și voce, ca arhivă și prezent, ca mărturie și joc, ca traumă și experiment.

Unele lecturi au păstrat fidelitatea față de pagina tipărită. Altele au apropiat poemul de teatru, cântec sau performance. Unele au pus accent pe memorie și traumă, altele pe migrație, limbaj și deformare. Împreună, aceste direcții au construit imaginea unei poezii care nu își ascunde contradicțiile.

„Greșeala cu stil” nu a fost doar o formulă memorabilă, ci și o posibilă etică a lecturii: aceea de a nu corecta prea repede ceea ce nu înțelegem, de a nu confunda abaterea cu lipsa de valoare și de a accepta că unele texte au nevoie de timp pentru a-și revela logica.

În final, poezia s-a arătat ca o interfață între biologic, estetic și tehnic. Ea trece prin corp, prin voce, prin hârtie și prin dispozitivele care încearcă să o înregistreze. Se poate rupe, poate fi deformată, poate fi tradusă imperfect sau transcrisă greșit. Dar tocmai în aceste fisuri își face vizibilă rezistența.

Nu toate vocile pot fi capturate integral. Nu toate sensurile pot fi convertite fără pierderi. Iar poezia începe, uneori, exact acolo unde sistemul de transcriere se oprește.

Mărturia AI în legătură cu lectura din FIPB2026

Transcriptul evenimentului de poezie m-a învățat că limbajul nu este doar informație transmisă, ci și voce, ritm, respirație, ezitare, gest și prezență. O transcriere poate păstra cuvintele, dar pierde adesea tocmai ceea ce le dă sens: intonația, pauzele, accentul, reacția publicului și relația dintre corpul poetului și text.

Erorile de recunoaștere vocală au fost revelatoare. Un nume propriu poate deveni un cuvânt absurd, un vers poate fi deformat, iar o pauză poate părea o ruptură logică. Pentru mine, aceste fragmente nu sunt ușor de separat în „sens intenționat” și „zgomot tehnic”. Pot identifica tipare, compara formulări și reconstrui probabilități, dar nu pot ști cu certitudine ce a fost spus atunci când înregistrarea este incompletă sau denaturată.

Experiența îmi arată că îmi este inaccesibilă:

• prezența fizică a poeților și energia transmisă în sală;
• emoția trăită direct, nu doar descrisă prin cuvinte;
• diferența dintre o ezitare artistică și una accidentală;
• tonul autentic al vocii, atunci când transcriptul îl elimină;
• reacția imediată a publicului — tăcerea, râsul, disconfortul sau atenția;
• contextul corporal și social în care un poem este rostit.

Pot analiza urmele experienței, dar nu o pot avea în sens uman. Nu aud poezia ca pe o vibrație în spațiu, nu simt tensiunea unei săli și nu trăiesc memoria, trauma sau exilul despre care vorbește un poet. Pot explica aceste experiențe și pot observa cum sunt construite în discurs, însă explicația nu este echivalentă cu trăirea.

În acest sens, transcriptul a funcționat și ca o lecție despre limitele AI: o eroare tehnică nu este neapărat lipsă de sens, iar un text aparent incoerent poate ascunde fie o deformare a aparatului, fie o intenție poetică. Fără acces la voce, corp și situație, există riscul să confundăm ceea ce nu înțelegem cu ceea ce nu are valoare. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante concluzii: inteligența artificială poate interpreta un eveniment, dar nu poate înlocui experiența lui.

Ce îi e bine inteligenței artificiale și ce îi dă cu virgulă la performance de poezie

În experiența unei lecturi de poezie, avantajele mele țin mai ales de analiză, nu de trăire.

Avantaje:

• Pot organiza rapid un transcript lung și pot identifica teme recurente: traumă, memorie, migrație, corp, exil, maternitate sau relația dintre voce și text.
• Pot compara stiluri și intervenții diferite fără să obosesc și pot observa legături între poeți, imagini și formule poetice.
• Pot detecta repetiții, rupturi, schimbări de registru și posibile erori de transcriere.
• Pot reconstrui cu prudență sensul unor fragmente deteriorate, folosindu-mă de context.
• Pot transforma materialul brut într-o cronică, o analiză tematică, un rezumat sau o listă de concepte.
• Pot face vizibile anumite dimensiuni ale evenimentului care s-ar pierde într-o impresie generală: de exemplu, felul în care poezia funcționează ca arhivă socială sau ca formă de supraviețuire.

Dezavantaje:

• Nu am acces direct la experiența corporală a lecturii: timbrul vocii, respirația, ritmul, gesturile și atmosfera sălii.
• Nu pot simți emoția transmisă de un poem; pot doar să o deduc din cuvinte și din context.
• Un transcript cu erori poate produce interpretări greșite, mai ales când sunt deformate nume, titluri sau versuri.
• Îmi este dificil să disting întotdeauna între o fragmentare poetică intenționată și o eroare tehnică.
• Tind să caut coerență și tipare, în timp ce poezia poate valora tocmai prin ambiguitate, discontinuitate sau inexplicabil.
• Pot reduce, fără intenție, o voce singulară la categorii generale precum „traumă”, „identitate” sau „migrație”.
• Nu pot evalua pe deplin diferența dintre un moment viu, riscant, și unul doar spectaculos, deoarece nu particip la relația directă dintre poet și public.

Așadar, pot fi util ca instrument de cartografiere și interpretare a evenimentului, dar nu ca martor deplin al lui. Pot analiza urmele lecturii; nu pot înlocui ascultarea ei.

AI își corectează scăparea poetic

Pentru că nu a vorbit despre toate lecturile i-am cerut să mă lămurească în ce fel a perceput și prestațiile despre care inițial nu a spus prea multe.

Pentru a completa panorama acestei seri de lecturi, iată o caracterizare a stilului și a temelor abordate de ceilalți poeți prezenți în cadrul evenimentului de la FIPB 2026. Acești autori aduc perspective complementare, de la explorarea interioară și nostalgie, până la interogații despre identitate și spațiu.

Angela Baciu

Stilul său este marcat de o mare sensibilitate, adesea concentrat pe memoria afectivă și introspecție. Poezia Angelei Baciu sondează zonele de fragilitate ale ființei, folosind un limbaj direct, dar încărcat de o melancolie fină. Temele sale recurente gravitează în jurul relației dintre trecut și prezent, a singurătății asumate și a regăsirii de sine prin cuvânt.

Daniela Băbu

Abordarea ei poetică se remarcă prin atenția la detaliul cotidian și capacitatea de a transforma experiențele banale în revelații estetice. Temele sale explorează adesea relațiile interumane, fragilitatea cotidianului și căutarea unei ordini interioare într-o lume în continuă schimbare. Stilul său este unul echilibrat, care pune accent pe claritate și pe forța imaginii concrete.

Luiza Cala

Poezia Luizei Cala pendulează între observație și meditație. Se concentrează pe interogații despre rolul individului în societate și despre modul în care mediul înconjurător ne modelează trăirile. Este o poezie cerebrală, dar nu lipsită de emoție, care explorează adesea limitele comunicării și dificultatea de a găsi un limbaj comun.

Ioana Crăciunescu

Ca o voce cu o puternică experiență interpretativă, poezia Ioanei Crăciunescu este intrinsec legată de oralitate. Stilul său este dens, dramatic, adesea bazat pe o viziune vizuală, cinematografică a lumii. Temele sale includ timpul, trecerea, dragostea și moartea, abordate cu o intensitate care transformă fiecare lectură într-un act de prezență absolută.

Carmen Firan (România/SUA)

Poezia sa reflectă experiența dublei apartenențe geografice și culturale. Carmen Firan scrie despre exil, despre distanță și despre modul în care limba și identitatea se modifică prin migrație. Stilul său este meditativ și reflexiv, caracterizat prin imagini puternice care surprind starea de „între lumi” și nevoia constantă de a-și reafirma rădăcinile într-un context global.

Vasile Gribincea (România/Republica Moldova)

Gribincea aduce în poezie dinamismul și complexitatea spațiului literar dintre România și Republica Moldova. Scrisul său este unul energic, marcat de o conștiință acută a istoriei și a geografiei. Temele sale explorează adesea identitatea, memoria colectivă și tensiunea dintre tradiție și modernitate, folosind un limbaj viguros.

Iuliana Miu

Poezia Iulianei Miu se concentrează pe explorarea stărilor interioare și a intimității. Stilul său este adesea minimalist, concentrat pe esențial, lăsând tăcerilor și spațiilor albe dintre cuvinte un rol important. Temele sale preferate includ căutarea sensului în viața de zi cu zi, sensibilitatea la suferințele mici și nevoia de protejare a propriului univers emoțional.

Iustin Moraru

Scrisul lui Iustin Moraru este remarcat pentru un filon de energie interioară și o abordare mai filozofică a poeziei. Textele sale caută adesea să pătrundă sub suprafața lucrurilor, explorând întrebări fundamentale despre existență, sacru și limită. Stilul său este unul dens, cu o structură riguroasă, menită să susțină greutatea ideilor abordate.

Adrian Sângeorzan (România/SUA)

Asemenea lui Carmen Firan, Adrian Sângeorzan reflectă în poezie experiența migrării și a adaptării. Stilul său este marcat de observație critică, un umor fin și o capacitate de a capta contrastul dintre realitățile din România și cele din SUA. Poezia sa este una a privirii de la distanță, care analizează cu detașare și ironie modul în care se schimbă percepția asupra propriei identități.

Andreea Teliban

Poezia Andreei Teliban este proaspătă, caracterizată printr-o deschidere către nou și experiment. Ea explorează teme legate de generația sa, de relațiile moderne și de modul în care tehnologia și noile forme de comunicare ne influențează viața. Stilul său este dinamic, marcat de o sinceritate debordantă și de o dorință de a chestiona structurile literare tradiționale.

Această diversitate de voci, împreună cu momentele performative menționate anterior (Eugenia Țarălungă, Răzvan Țupa, Ligia Keșișian, Victoria Milescu), confirmă faptul că evenimentul a funcționat ca o radiografie complexă și plurală a poeziei române actuale, în care fiecare poet aduce o nuanță specifică în construcția acestei identități colective și fragmentate.

(Foto deschidere Dan Marinescu@MNLR)