Armata cu care am cucerit lumea înainte să o dau înapoi celor de care începeam să mă îndrăgostesc

10407671_843375132374894_9218517901212509123_nLa invitaţia Ruxandrei Ceseranu am pus în legătură treaba mea cu poezia cu nebuniile consecvente ale copilăriei. Şi textul pe care l-am trimis îl vedeţi mai jos. Priviţi-o ca pe o avanpremieră a revistei Steaua 1-2 / 2015. Tema era SCRIITORI, JUCĂRII, COPILĂRIE iar din grupajul pe care o să-l găsiţi în publicaţia care va începe curând să circule mai apar T.O. Bobe, Veronica D. Niculescu, Ion Vianu, Mariana Codruţ, Dora Pavel, Calin-Andrei Mihailescu, Radu Pavel Gheo, Simona Sora, Andrei Codrescu, Ioana Nicolaie, Simona Popescu, Corin Braga, Doru Pop, Corina Sabau, Stefan Manasia, Andra Rotaru, Margento Romania, Moni Stanila, Banciu Carmen-Francesca, Peter Demeny, Radu Vancu, Marius Chivu, Romulus Bucur, Cosana Nicolae Eram, Tudor Cretu, Svetlana Cârstean & Ruxandra Cesereanu însăşi. Tabloul a fost pus la punct de graficianul Octavian Bour.

Din păcare nu am nicio fotografie cu soldăţeii în jurul cărora se învârteau jocurile mele. Dar imaginea de când aveam pe undeva pe la doi ani a prins primele jucării pe care mi le amintesc: Minnie, Micul Oşean şi Mieluşelul. De fapt, în fotografie, jucăriile sunt puse pe o ladă lucioasă care s-a aflat mulţi ani după la capătul patului şi care, în timpul războaielor cu soldăţeii (care se numeau pentru mine „cowboy” chiar dacă erau indieni sau luptători din războiul Civil American ori soldaţi din al doilea război mondial) se transforma, pe rând, fie în tanc, ori în diligenţa din celebrul film al lui John Ford. Aşadar, personajul principal al fotografiei pe care o alătur nu sunt nici eu, nici jucăriile, ci lada aceea care găzduieşte pe capac micul meu regiment de jucării.

foto jucarii razvanDe acolo, lucrurile au evoluat… exerciţiul meu preferat a fost multă vreme transpunerea în variantă de plastic a oricărui film care îmi plăcea. Deja începusem să joc fotbal, prin clasa a treia, când am descoperit în Buşteni un chioşc în care se vindeau soldăţei cum nu văzusem niciodată până atunci. Aveau uniforme şi feţe pictate, găseai indieni cu corturi din pâslă şi soldaţi germani cu bărci ori britanici adunaţi în spatele câte unui tun. Chioşcul era deschis numai în weekend (sau ce însemna pe vremea aceea weekend… cred că era totuşi deschis si sâmbăta) şi toată săptămâna puteam să îmi adun bani ca să-mi cumpăr ce îmi doream.

Era prima dată când eram lăsat să plec de capul meu de acasă. Când începuse să se strângă un sac de asemenea jucării… am început să nu mă mai joc cu toţi soldaţii în acelaşi timp şi să-i separ pe perioade istorice… Nu eram eu aşa inteligent să îmi dau seama singur de lucrul ăsta. Un coleg de şcoală din Buşteni mi-a spus că nu e normal să amestecăm „nemţii” cu „cowboy”-ii… şi de-acolo a început toată împărţirea lumii pentru mine.

În poezie, mi-a rămas doar momentul în care nici soldăţeii nu mi-au mai folosit la nimic. Până atunci toată lumea mă cunoştea drept „Cosmin”… după, am început să mă prezint „Răzvan”:

 

7/1       pentru o claritate făcută ţăndări să-l urmărim acum în acea după amiază împingând prin casă ca pe nişte soldaţi de plastic de pe vremea când era mic şi alerga din cameră în cameră în fiecare vis viteze tonuri paşi foşnind aproape imperceptibil pe mocheta vernil din sufragerie

când ea trece pe acasă pentru prânz cioburi zic trecute prin fum să trimit în ocoluri lumina ca să fie un lucru inofensiv bine crescut însă văzută aşa deja nu ea o expresie a ei se îndepărtează?

până la fereastră de unde o priveşte insistent fără să atingă perdeaua

(din „mai puţin decât unul singur“; 1997 Viziru 3, Brăila – 1999, Uniunea Compozitorilor, Calea Victoriei, Bucureşti)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: