Cum se știe, fiecare are câte o părere despre ceea ce înseamnă poezie. Dintotdeauna, cele mai mari surprize le-am avut mergând la textele care au fundamentat poezia. Mai jos am transcris un fragment, din punctul meu de vedere foarte important, care surprinde o primă încercare de stabilire a raporturilor între clasic și modern, între tradiția populară și definirea codurilor literare. Cei care nu au răbdare să parcurgă textul de mai jos pot să sară direct la părțile pe care le-am îngroșat, pentru că vor avea surprize, mai ales față de ceea ce însemna în secolul XIX instrumente tradiționale și clasice ale poeziei și cum era percepută rima de poetul Zburătorului (1802-1972).

<<Poezia sau pousis va să zică facere, creație. Creatorul a toate, Dumnezeu, este primul și atotpotentul poet, Creația sau poezia sa este universul întreg.

Poezia cea mai sublimă și veră este aceea ce se exprimă prin fapte. Dumnezeu prin fapte și-a exprimat și își exprimă cugetările. O parte oarecare din acea putere creatoare s-a dat și omului și nu se manifestă decât prin faptele lui. Poezia lui Michelangelo se manifestă prin arhitectură, sculptură și pictură, a lui Rafael și a altora prin pictură, a lui Beethoven și a altora prin muzică, a lui Moise, Homer și a altor poeți prin cuvânt. (…)

De astă dată lăsăm poezia în genere și venim la poezia în specie, la poezia exprimată prin vorbă sau cuvânt; și aceasta poate prea bine a se exprima și în proză, fără a fi adică cântată pe oarecare măsură. Când însă poetul voiește a-și cânta creațiunile sale, atunci este nevoit a ținea, ca și în muzică, o măsură sau un tact, și iată începutul metricii sau al versului. Citește în continuare Poezia. de unde venim: Heliade Rădulescu →

Am primit un link la un blog unde ieri era luata la suturi povestea cu poezie. puterea
Incepusem sa imi fac probleme ca am facut filmul degeaba si ca e timpul sa ma multumesc cu ce s-a intamplat cu el pana acum. Nu ma asteptam ca la aproape doi ani de la filmare sa mai intereseze pe cineva atat de mult sa se raporteze la ce se intampla in film. De obicei lecturile de poezie te lasa cu o oarecare frustrare pentru ca nu prea indrazneste nimeni sa spuna ca nu i-a placut, in principiu pentru ca se teme de ridicol aproape la fel de mult ca si cel care se abtine sa spuna de ce i-a placut.

Cand eram mai mic eram un fan al nemultumitilor. Orice protestatar ma impresiona intr-un fel ciudat si, brusc, parca persoana lui capata consistenta pentru mine. Intre timp m-am mai plictisit, mai ales ca am prins si vreo cativa nemultumiti care isi dau cu stangul in dreptul atunci cand incearca sa isi traduca nemultumirea in rationamente.
In cazul de fata, insa, lucrurile stau inca si mai nuantat decat par. Citește în continuare Despre doua feluri de critici →

Imi place să pun față în față două poezii din sec. XIX, absolut clasice amândouă.

primul e Alecsandri, poet consacrat al vremii, care spune ca a scris prin 1867 urmatoarea strofa:

Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângăios,
Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.

poemul a aparut prin reviste, iar în 1875 este inclus chiar și în volum în operele sale complete.

În 1878 într-o revistă din Iași apare și poemul care începe cu versurile

Cu perdelele lăsate,
șed la masa mea de brad
focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad

Poetul tânăr altfel (debutase în revistă cu 12 ani mai devreme) și încă nu publicase un volum propriu.
Sigur, unul alternează versuri românești lungi de 14 și 13 silabe cu o cezură după silaba 7 (cum se întâmplă de regulă în cazul unui pentametru), celălalt face o strofă în vers scurt românesc de chiar 7 silabe.

accentele pentru alecsandri cad cam așa: Citește în continuare Jocurile creative și (iarăși) despre vanitatea dreptul de autor →