Tag: Darie Ducan

Fața publică a poeziei (C)

(continuare de aici -A– si de aici -B-)

Jena poetică 1. Serbări (fictiv)

Discuţiile despre poezie în spaţiul public sunt foarte repede expediate prin respingere sau laude. Ca în orice domeniu, cea mai mare parte a creaţiilor sunt considerate slabe, dar exploziile de sarcasm sunt rezervate cazurilor în care sunt implicate persoane deja cunoscute din alte domenii. De obicei, explicaţia cea mai la îndemână pentru eşecurile poetice este confuzia între poezie şi instrumentele acesteia. Aşa cum tăiatul porcului de Crăciun cu un instrument chirurgical nu este garanţia unui act specializat, nici fluturarea metaforelor ori chinuirea rimei nu creează poezie din rugimente sentimentale. Poezia erotică este scuza cea mai întâlnită pentru livrarea de text drept poezie. Uneori situaţiile sunt paradoxale. La Cluj, reputaţia profesională a Oanei Boc, soţia primarului, era legată în mod fericit de cariera de profesor. Lansarea volumului „Scara” (Editura Eikon, 2013) a fost însoţită şi de susţineri neaşteptate. D.R.Popescu încerca să explice: „Îmi place în scrisul Oanei Boc faptul că mă determină să ţin cont, de la începutul şi până la sfârşitul versurilor din Scara – de Penelopa, regina ce nu se înstrăinează o clipă de propria sa geografie ereditară! […] Penelopa, aşteptându-l pe Ulise, plină de anxietăţi cu focalizări multiple, vede în sine ceea ce este invizibil pentru regii peţitori: că, fără iubire, totul nu reprezintă nimic!“. Nici măcar un lingvist şi poetician ca Mircea Borcilă nu se jenează să remarce „spontaneitatea originară” atinsă de poetă prin versuri ca: Continuare

Poezie din 2012 și tot atâtea sfârșituri ale lumii ei

Fără să ai nici măcar ideea cea mai

Vagă, te-ai trezit la capăt
Lucruri în care credeai te-au înlocuit

Fără să-ți dea de ales, fără să îți mai
Adreseze niciun reproș
Vorbele au căpătat sensul lor propriu

Nu l-au mai înapoiat celor ce le-au spus
Și-au făcut propria lume
Unde totul devine prezență

Fiecare suntem și mașinării bi-
ologice dar și inter-
Fețele estetice ale lumilor

I. Balul debutanților

ritual reînviat[1] , formule calde
Care ne învață din nou
Cum rostim cuvintele și cui aparțin

Minunile privirii[2] dintre doi oameni
Cât se poate de înrudiți
Planând unul deasupra, celălalt sub el[3]

Continuare

Darie Ducan scrie despre "poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti"

Perspectiva pe care un poet o poate avea din postura de cititor de poezie este întotdeauna specială. Dmitri Miticov a semnalat cartea la apariţie, după ce analizase foarte atent elementele de până acum. Aşteptam de mult prima cronică a unui poet pentru “poetic. cerul din delft si alte corpuri româneşti”. Şi ea a venit acum, cu surpriza redeschiderii unui angajament pe care ma tot chinui sa mi-l asum de ani buni.

Printre iluziile pe care le cultivă discursul public asupra poeziei de azi se numără şi listele de poeţi importanţi. În realitate poezia contemporană (asemenea poeziei din orice vreme) funcţionează în mai multe dimensiuni, din păcate aproape etanş separate unele de celelalte. Darie Ducan este unul dintre cei mai prolifici poeţi de azi. La 24 de ani are 10 volume publicate şi zeci de premii. Poezia lui deţine o poziţie centrală  într-o zonă a literaturii pe care ,de obicei, nu o găsim  abordată în cotidienele de mare tiraj. De ani buni îmi doream să găsesc o formulă prin care să putem trece peste graniţele ce despart zona în care este cantonată poezia sa de “lagărul” poeţilor zilei. Până acum eu nu am reuşit. În numărul de pe luna aprilie al revistei Vatra Veche (p.26) a publicat o cronică la “poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” în care subliniază importanţa pe care lectura unui poet o poate da oricărei cărţi pe care o citeşte. Îi sunt astfel recunoscător pentru deschiderea pe care o arată pentru demersul din “poetic.”

Răzvan Ţupa nu scrie deloc o poezie memorizabilă. E printre foarte puţinii poeţi de după anul 2000 care lucrează cu o seninătate caustică în marele său lobby către receptor, cu o altă categorie de efecte. Probabil acesta e unul dintre motivele originalităţii sale.  “poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti” e o carte care continuă şi diversifică serialismul său poetic, nu atât de elaborată precum corpuri româneşti, Cartea Românescă, 2005), dar mai interesantă sub aspect literar. Dacă precedenta lui carte era un comunicant problematic, cu o notă mai mică de discursiv şi cu o mai mare cantitate (hiperrafinată) de afect – până la urmă acestea sunt rămăşiţe benefice din poezia americană, trecute prin toţi poeţii importanţi de peste ocean şi plecate de la Whitman –, aceasta este mai degrabă o culegere decât o carte, o culegere a serialismului său, a ultimilor ani.
Mai departe cronica în Vatra Veche pa lagina 26