Arhive etichete: mircea cărtărescu

Salonul Internațional de Carte Bookfest anunță o ediție spectaculoasă la Chișinău

Între 3 și 7 septembrie vă puteți întâlni cu cele mai bune cărți și cu unele dintre cele mai importante personalități ale lumii culturale din România și Republica Moldova, în cadrul ediției din acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest Chișinău, la Centrul Mediacor.

Continuă lectura Salonul Internațional de Carte Bookfest anunță o ediție spectaculoasă la Chișinău

Mircea Cărtărescu este președintele de onoare Gaudeamus 2024

Mircea Cărtărescu este președintele de onoare al Târgului de Carte Gaudeamus Radio România 2024 în perioada 4 – 8 decembrie la Pavilionul B2 Romexpo.
Ediția București 2024 a Târgului de Carte Gaudeamus Radio România își va deschide în curând porțile.

Continuă lectura Mircea Cărtărescu este președintele de onoare Gaudeamus 2024

Ne/Re-Văzut. Legenda femeii în roșu, evocată într-o instalație new media

Pornind de la arhiva de istorie orală coordonată de scriitoarea Smaranda Vultur, un grup multidisciplinar de artiști recontextualizează povestea Anei Cumpănaș, o veritabilă femme fatale din Banat, care a contribuit la uciderea celui mai mare gangster din America, John Dillinger, în 1934, la Chicago, arată un comunicat de presă. O nouă evocare a acestei legende în spațiul public, expoziția itinerantă “Ne/Revăzut”, un proiect digital multimedia, cu sunet și animații 3D în realitate augmentată, va fi vernisată pe 25 octombrie, de la ora 18.00, la Scena, în Piața Traian Nr. 6 din Timișoara.

Poate că visul american a fost întotdeauna un simplu mit, un produs al imaginației colective, o simplă extravaganță pusă în scenă de Scott Fitzgerald pentru The Great Gatsby. Povestea Anei Cumpanaș din Comloșul Mare urmează îndeaproape acest scenariu, este un drum senzațional și senzaționalist, care a traversat Marea Criză, găsindu-și propria semnificație legendară. Desigur, e genul de destin cu aventuri față de care mulți păstrează, de regulă, rezerve. Are, însă, suficient suspans și mister încât să-i ademenească și pe cei mai exigenți teoreticieni să se apropie, fie și într-o manieră postmodernă, plină de parodii sau restaurații butaforice. După o viață picarescă, în care a trecut prin aventuri în diverse pături sociale de pe două continente, Ana s-a întors ca să moară acasă, în Banatul natal. Probabil că a trăit multe în anii în care a fost patroană de bordel în Chicago, însă esența vieții ei, așa cum a rămas în memoria celorlalți, rămâne adunată în acea duminică legendară de 22 iulie 1934, când Ana, îmbrăcată într-o rochie roșie, facilitează uciderea faimosului bandit Dillinger, la Chicago.

O aventură cu gangsteri la Chicago

Dillinger era o legendă. Considerat de mulți drept cel mai mare hoț din istorie, era marele public enemy în Statele Unite în anii ‘30, în plină criză economică, și înfirbânta imaginația multora pentru că spărgea secții de poliție și bancă după bancă, vreo 30 în total, fără a lăsa urme care să le permită agenților să-l salte. Se juca de-a șoarecele și pisca cu întregul FBI, ceea ce i-a atras simpatii și i-a crescut legenda. S-au scris cărți despre Dillinger, s-au spus povești, s-au făcut filme. Jafurile lui erau întotdeauna planificate cu meticulozitate, iar operațiunile aveau adesea un aer teatral, așa că banda lui de gangsteri câștiga notorietate. S-au deghizat în reprezentanți ai serviciului de securitate bancară pentru a intra în seiful unei bănci. S-au prefăcut cândva că ar fi o echipă de filmare în căutarea unei locații pentru un film cu gangsteri care jefuiesc o bancă. Trecătorii păreau amuzați în timp ce echipa de filmare dădea o spargere veritabilă. Ziarele scriau povești senzaționale despre isprăvile lor, în care bandiții erau descriși ca niște umbre misterioase, bărbați cu pardesiuri lungi și întunecate, purtând borurile pălăriilor trase în jos, pentru a-și ascunde chipul și identitatea. Victimele, recunoscătoare pentru că jefuitorii le cruțau viețile, îi descriau adesea cu o simpatie cuvenită, de regulă, unor fapte mai onorabile. Toți membrii bandei erau conștienți de notorietatea lor, în special Dillinger, care citea pe nerăsuflate poveștile apărute în presă și își lipea pe pereți decupaje din ziare. Toți gangsterii erau vanitoși, însă nu s-au luptat între ei pentru șefia grupului, ci îi erau cu toții loiali lui Dillinger, încântați că fiecare avea un rol de jucat în planificarea unor jafuri legendare.

Când nu lucrau, bandiții duceau vieți liniștite, într-un stil mai degrabă conservator, în apartamentele lor scumpe din Chicago. Se îmbrăcau ca niște oameni de afaceri respectabili, aproape toți aveau soții sau iubite, chiar și Dillinger, care frecventa o fată din Banat, pe Ana Cumpănaș. Nu se știe sigur cum a cunoscut-o Dillinger pe Anna Sage – numele pe care și-l luase în America Ana. Unele povești spun că relația lor dura deja de câțiva ani. Alții spun că s-au cunoscut chiar în vara anului 1934, printr-o prietenă a lui Dillinger, care lucra pentru Sage. Sage se mutase Statele Unite împreună cu soțul ei în 1909, stabilindu-se în East Chicago, Indiana. La scurt timp după nașterea fiului ei, a divorțat și a trăit o vreme ca prostituată, iar mai apoi a fost întreținută de mafiotul „Big Bill” Subotich. După moartea lui Big Bill, și-a deschis propriul bordel. A sâcâit-o o vreme Serviciul de Imigrări, pentru încălcarea dreptului de ședere, și cu aceasta ocazie a fost descrisă ca un cetățean „străin cu caracter moral scăzut”, astfel încât a fost propusă pentru deportare. Era apropiată de unul dintre agenții de poliție ai orașului, Martin Zarkovich, fie ca prieten, fie în mod romantic, cine mai știe… cert e că i-a cerut ajutorul în problemele ei cu INS, iar el a aranjat o întâlnire cu agentul FBI Melvin Purvis. Purvis și Sage s-au întâlnit la 19 iulie 1934. El a promis că va face tot posibilul să oprească procedura de deportare… iar ea, la schimb, i-a scăpat informația că obișnuia să meargă cu Dillinger la câte un film, la Teatrul Marboro, și că n-ar fi complet exclus să meargă din nou în curând.

Cum a fost în seara aceea, pe 22 iulie 1934… părerile sunt împărțite. Unii spun că Anna Sage le-a spus agenților FBI urmează să meargă cu Dillinger la film, fie la Biograph, fie la Cinema Marboro. Purvis și-a adus agenții la ambele săli de cinema. El însuși stătea la doar câțiva metri de intrare, fumând un trabuc, și, când a trecut Dillinger, se spune că l-ar fi privit drept în ochi, anticipând ce avea să urmeze. Se zice că Purvis a scos pistolul și a strigat „Te-am înconjurat!”. Dillinger a luat-o la fugă, a încercat să scoată armă, dar o salvă de focuri l-a întâmpinat imediat ce a cotit pe o alee. Patru gloanțe i-au lovit corpul, trei din spate și unul din față. Două gloanțe i-au zdrobit fața chiar lângă ochiul stâng. Un al treilea, împușcătura fatală, a intrat în baza gâtului și a călătorit în sus, lovind a doua vertebră, apoi ieșind sub ochiul drept. Treptat, o mulțime s-a format în jurul corpului neînsuflețit al lui Dillinger, mulți dintre trecători înghesuindu-se să-și înmoaie batistele în sângele unui star, ca un ciudat suvenir.

Alții spun că Dillinger a mers, de fapt, la operă, și că a apucat să vadă jumătate de spectacol. “S-a publicat în ziare că cine-l dă pe faimosul bandit pe Dillinger, capătă atâta și atâta bănet și premii. Ea o fost analfabetă, n-o știut carte. Auzind de recompensă, ea s-o prezentat la poliție. Nu știu câte milioane de dolari erau puse pe capul lui, pentru care îl găsește. Dar cum să-l prindem? Păi cum – zice ea. Eu merg la Operă cu el. Dar vine și toți aiălalții, sunt 12 prieteni cu el. Dar – zice – când se face pauză la operă, bărbatul care va primi după cap un fular roșu, ala e Dillinger, și eu mi-s lângă el. Și așa au făcut. Când s-au aprins becurile și or făcut pauză, i-o pus șalul ăla după cap, poliția l-a îngrădit, ceilalți bandiți, prin mulțimea aia, or fugit, și pe el l-au luat și l-au împușcat în spate. Pe stradă l-au împușcat. Ea, apoi, s-a dus ca să-i deie banii, dar ei i-au zis, nu capeți, numai pașaport gratis îți dăm și afară, nouă nu ne trebuie așa ceva. Au explulzat-o. I-au plătit tot, numai să plece acasă. La Timișoara a stat la niște case cu fața una către alta. Nu aș ști precis pe unde, nu știu. O femeie se ducea și aducea într-o zi până și laptele, și într-o zi venea alta. De la o vreme, femeia a văzut că ea nu mai iasă nicidecum. Și se mira, cum de nu mai iese. Neliniștită, a bătut la ușă. Nu-i răspunde nimeni. Atunci s-a dus și a înștiințat miliția, au venit și au rupt ușa. Când colo, ea, cât o fost de lungă, o fost injectată după cap. Pe masă erau două cești cu cafea, niște pâine și unt. Și așa au găsit-o, moartă. Și au îngropat-o la Timișoara. Ăla care a venit, ăla a fost dintre bandiți. Din America o venit. Ea își schimbase și înfățișarea. A fost cu Dillinger în Africa și și-a făcut operație, să n-o recunoască nimeni. Să n-o recunoască bandiții ăilalți. Dar ei totuși au cunoscut-o și i-au făcut capăt“

Fragment din interviul cu Vioara Grofșoreanu  (n.1910, Chicago) realizat d Smaranda Vultur

Povestea Anei Cumpănaș i-a inspirat pe mulți de-a lungul vremii. Semnat de Mircea Mihăeș, Mircea Nedelciu și Adriana Babeți, și beneficiind de o prefață scrisă de Mircea Cărtărescu, romanul Femeia în roșu, inspirat din aventurile acestei femei, a fost predat Editurii Militare în 1988. Manuscrisul, deși aprobat inițial, a fost retras din tipografie. El a fost editat în 1990 de Editura Cartea Românească, primind Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză (1991). A fost reeditat în 1997 și 1998 de Editura ALL. În 1996-1997, a fost ecranizat de regizorul Mircea Veroiu, iar în 1998 a fost dramatizat de Cătălina Buzoianu și jucat pe scena Teatrului Național din Timișoara. Din anul 2000, romanul Femeia în roșu a intrat ca obiect de studiu în manualul de Limba și literatura română pentru clasa a X-a al Editurii Humanitas.

Prezentarea expoziției Ne/Re-văzut este prilejuită de lansarea site-ului “Lumi la intersecții”, care reunește cercetări calitative asupra materialelor de arhivă de istorie orală, realizate de o echipă interdisciplinară coordonată de conf. Dr. Smaranda Vultur. Expoziția AR Ne/Re-văzut augmentează două dintre poveștile incluse în această arhivă. Expoziția este completată de animații, care pot fi vizualizate cu telefonul mobil (iOS sau Android), prin instalarea aplicației gratuite Reniform App din App Store/Google Play. Recomandăm folosirea căștilor în spațiul expozițional.

O echipă transdisciplinară crează o ancoră a memoriei în realitatea augmentată

Ne/Re-văzut este un proiect de artă new media care se desfășoară în spații publice din Timișoara. O echipă interdisciplinară, formată din Cinty Ionescu, Ioana Nicoară și Makunouchi Bento – Valentin Toma și Felix Petrescu – realizează instalații digitale din sunet, imagine și animație, spații în care vizitatorul devine creator de sens, reactivând istorii personale și memoria colectivă.

Povești din patrimoniul cultural imaterial al Timișoarei sunt transpuse în lucrări de artă în spațiul public. Seria vernisajelor reunite sub cupola acestui proiect a debutat în 16 august, cu o instalație montată în Parcul Civic din Timișoara, care evocă tradițiile locuitorilor din Uzdin – un sat românesc din Serbia. A continuat, pe 22 octombrie, la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara, cu o instalație care evocă istoricul cantinei Universității Politehnica Timișoara, evocând rolul său de spațiu subversiv în cursul revoltelor anticomuniste ale studenților timișoreni din anul 1956.

Materialele de arhivă cercetate fac parte din fondul de colecții speciale al Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timișoara și reprezintă o arhivă de aproximativ 400 de interviuri cu povestiri de viață, coordonată de conf. dr. Smaranda Vultur în cadrul Grupului de Istorie Orală și Antropologie Culturală de la Fundația A Treia Europă. Această arhivă pune în valoare o memorie locală sau regională, o memorie generațională, o memorie a evenimentelor, dar și o activitate de teren care a permis cunoașterea directă dintre martori și cei care i-au intervievat, explorarea unor memorii familiale, descoperirea sau redescoperirea unui trecut parțial sau total necunoscut. Arhiva reunește mărturii în formă audio și scrisă, uneori și materiale video, fotografii, documente, cărți sau fragmente de texte literare în format electronic, bibliografii, propunând o bază de documentare și informare pe diverse teme sau evenimente istorice.

Cinty Ionescu este o artistă multimedia cu un interes constant pentru colaborarea interdisciplinară, experiment și cercetare documentară, direcții care s-au regăsit în mai toate lucrările inițiate de ea. A lucrat la peste 40 de spectacole de teatru și dans și a susținut sute de reprezentații live ce includ colaborări cu muzicieni, pe numeroase scene naționale cât și în contexte internaționale. Activitatea sa recentă include inițierea de proiecte multimedia complexe  ce explorează narative vizuale bazate pe arhive și tehnologii multimedia, de la spectacole de teatru la expoziții imersive.

Ioana Nicoară (n.1990) este o artistă vizuală care folosește animație, acuarelă și realitate augmentată, căutând teme legate de preocupările ei, de la povești ale oamenilor sau problematici din lumea femeilor, la aspecte legate de identitate sau comunitate. A absolvit UNArte, secția grafică. În paralel cu practica de atelier, lucrează alături de Reniform Production în diferite funcții creative pentru producții care implică animație, și dezvoltă proiecte culturale care folosesc realitatea augmentată.

NARATIVE este o platformă dedicată expresiei și experimentului, care susține și promovează artiști emergenți și proiecte transdisciplinare, aflate la intersecția artelor cu domenii conexe. Platformă de dialog pentru limbaje creative variate, grupul urmărește integrarea elementelor de cercetare și educație în procesul artistic, facilitând, totodată, accesul diverșilor actori culturali către comunități. Printre principiile directoare ale asociației se regăsesc curiozitatea, dorința de a explora limbaje noi și noi teritorii de expresie, prioritizând procesul creativ pentru a crea spații de gândire critică. Narative facilitează dialogul incluziv și își asumă misiunea de mediator între puncte de vedere și narațiuni sociale diferite, având ca obiectiv crearea și consolidarea de comunități creative. Asociația Narative a fost creată de un grup de artiști cu limbaje complementare, Cinty Ionescu, designer video, Laurențiu Bănescu, actor de teatru și film, și Peca Ștefan, dramaturg și scenarist.

ECHIPA: Curator și documentare: Cinty Ionescu | Ilustrație și animație: Ioana Nicoară | Sound design: Makunouchi Bento (Valentin Toma/ Felix Petrescu) | Implementare AR: Reniform |  Comunicare: Evantia Barca | Design grafic: Sorin Păun

Ce-ți spune despre literatura română faptul că Mircea Cărtărescu predă cursul de literatură la New York la departamentul de limbi slave

Ambasada României în Statele Unite anunță că Mircea Cărtărescu este scriitorul rezident din partea Institutului Harriman la Universitatea Columbia în New York. Cursul propus de scriitor, ”Postmodernism vs. tiranie: O revoluție literară românească” a debutat pe 7 septembrie și continuă până spre jumătatea lui octombrie 2024.

Ce spune cursul lui Mircea Cărtărescu

Potrivit prezentării de pe platforma Columbia.edu, cursul abordează Generația anilor ’80 în literatura română și relația sa cu generația Beat din poezia americană ca și raportarea acestor scriitori la postmodernismul american în ficțiune. Cursul pornește de la prezentarea literaturii române din anii ’80 în contextul apăsător în care tinerii scriitori se vedeau obligați să trăiască, luptele din viața de zi cu zi cu dictatura și cenzura, ca și angajamentul acestor scriitori de a-și păstra libertatea interioară și autonomia textului literar. Cursul arată cât de importantă a fost descoperirea poeților Beat (Allen Ginsberg, Lawrence Ferlinghetti, Gregory Corso, Gary Snyder și a altor autori pentru mediul poetic din România acelor ani.

Prezentarea cursului face și o paralelă între opoziția poeților americani față de sistemul conservator din Statele Unite în timpul războiului din Vietnam și modul în care poeții generației ’80 de România ”au folosit puterea limbajului împotriva dictaturii comuniste pentru a da naștere unei poezii care amestecă suprarealismul și avangarda din Europa cu spiritul poeților Beat din Statele Unite”. Printre poeții citați se numătă Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Magda Cârneci, Florin Iaru și Ion Stratan. În plus sunt citate influențele franceze ale Noului Roman sau ale grupului Oulipo ca și impactul pe care autori americani postmoderni precum John Barthes, Donald Barthelme, Robert Coover ori Thomas Pynchon l-au avut în scrisul din România. În ce privește filosofia postmodernă, cursul îi citează pe Gianni Vattimo, Guy Scarpetta, Jean Francois Lyotard și Francis Fukuyama. Iar proza românească a perioadei este ilustrată, printre altele, cu invocări ale unor autori precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Craciun, Ioana Parvulescu, Cristian Teodorescu și Gheorghe Iova.

Înaintea lui Mircea Cărtărescu, în calitate de rezidenți ai programului inițiat de departamentul de limbi slave al Universității s-au numărat Laszlo Krasznahorkai, Andrei Kurkov, Maria Stepanova, Dubravka Ugresic și Gheorghi Gospodinov (ianuarie 2024).

Sigur, dintre scriitorii români, la New York, primul nume care vine în minte este Norman Manea și-a legat numele colegiul Bard în calitate de scriitor rezident și profesor de studii europene și cultură, între 1989 și 2017 și în continuare în consiliul colegiului. Iar spațiul new-yorkez este și locul în care îi găsești pe poetul Valery Oișteanu ori pe scriitoarea Mirela Roznoveanu.

Un scurt interludiu anticomunist

Cursul lui Mircea Cărtărescu, ca scriitor invitat al catedrei de limbi slave (nu, dacă te uiți pe lista de mai sus, îți dai seama că nu este singurul din afara spațiului slav al Centrului și Estului Europei), te poate face să îți dai seama că nu e prea târziu să ne amintim că imaginea literaturii, chiar și atunci când e română, este legată de spațiul din care vine mai mult decât conștientizăm. În plus, îți amintește că imaginea scriitorilor este destul de tare influnțată de ceea ce știm să facem cu ea. Iar exemplul cel mai bun este cel al premiului primit de Ana Blandiana.

Când poeta a primit unul dintre cele mai mari premii de poezie din lume, Cununa de Aur de la Struga, în 2019, nu prea am știut ce să facem cu informația. Sigur, este premiul pe care doar Nichita Stănescu l-a mai primit din România și distincția care s-a impus mai ales pentru că și-a ales mereu ca laureați autori care au rămas de referință la nivel internațional. N-aș vrea să fiu înțeles greșit, premiul din 2019 a fost anunțat în România. Sigur, mai ales în termeni care repoșau că nu se anunță… dar și ca eveniment pur și simplu. Totuși de atunci nu încetez să mă întreb, unde se rupe filmul percepției când e vorba de poezie în România? Poate acolo unde Ana Blandiana a insistat asupra formelor de opresiune pe care le resimte astăzi fără să ia în considerare faptul că discursurile oprimate au tins să devină discursuri oprimante și faptul că nevoia de libertate care în timpul comunismului era atât de necesară, după instaurarea regimurilor liberale a tins să devină scuza de bază pentru oprimarea celor marginalizați? Poate. Pe de altă parte, spune-mi cine a câștigat anul acesta la Struga… sau anul trecut. Sau acum doi ani.

O încheiere provizorie

De câte ori mă întreabă cineva cum se vede literatura română din afară, invitația pe care o fac este să îmi spună cum se vede literatura oricare vreți (franceză, olandeză, germană sau și mai distractiv din spațiile non-europene) de azi în România. Sigur, în cele mai fericite cazuri poți să pui cap la cap o listă de câteva nume. Dar de fapt este vorba despre scriitori care te interesează, nu despre faptul că vin dintr-o literatură sau alta. Asta, evident, dacă nu e specialitatea ta studiul literaturii ori promovarea cărții.

Ce mă interesează mai mult acum este tocmai faptul că recuperarea interesului pentru zona românească, așa cum are ea loc și odată cu Mircea Cărtărescu la New York, chiar fie ea concentrată asupra anilor ’80, este o ocazie mai ales pentru tine să îți aduci aminte ce greu îți era să procesezi când aflai la școală că literatura română veche e scrisă în slavonă. Că o bună parte a recunoașterii pe care spațiul literar românesc și-l asumă vine din germană (Paul Celan e un exemplu, dar și Herta Muller). Încă și mai apăsată este relația literaturii române cu literatura scrisă în franceză (Cioran, Ionesco, desigur dar și mai intens Gherasim Luca). Ca să nu mai spun cât de dezorientați continuăm să fim cu explozia de expresivitate pe care o arată autorii de limbă maghiară din România. Și nu ca propagandă ci ca nevoie de înțelegere de sine și de comuniune. Este modul în care de multe ori, nu scriitorii sunt cei care spun povestea, ci povestea îi spune pe ei. Mulțumesc!

P.S. Fotografia care ilustrează articolul surprinde în viziunea lui Mircea Cărtărescu colțul Brâncuși de la MOMA, cel mai invocat sculptor din România fiind extrem de relevant pentru distanța fascinantă care se instituie între percepția artistului acasă și cea din lume.