Istoria, în accepțiunea tradițională, funcționează adesea ca un „monument din piatră” — o entitate statică, privită cu deferență și grevată de narațiuni oficiale, traume colective sau dogme naționaliste. În antologia poetic relațional (poeme alese 1995–2024), Răzvan Țupa propune o demontare metodică a acestei paradigme. Istoria nu mai este privită retrospectiv ca o înșiruire de date cronologice, ci este redefinită prin calitatea atenției acordate corpului, vocii și contextului în timp real.
Continuă lectura Rima în poezie și reconfigurarea istoriei în poeticul relațional: De la monument la protocolToate articolele scrise de automat limbaj
Dincolo de ego – Poezia ca interfață a maturizării: când ți se transformă aroganța din apărare în agresivitate… cu o listă de lecturi pentru fiecare vârstă
Dacă privești istoria literaturii nu ca pe un șir de cronologii prăfuite, ci ca pe o hartă a propriei dezvoltări psihologice, descoperi că fiecare vârstă are codul ei de acces. De la bâlbâiala sonoră a bebelușului la tăcerea esențializată a bătrâneții, poezia nu este doar un gen literar, ci o tehnologie de supraviețuire. Iar supraviețuirea poetică ajunge să surprindă chiar trecerea de la aroganța culturală ca mișcare de apărare față de agresivitatea pe care o primești din jur la aroganța ca agresiune în sine. Și de multe ori chiar trecerea de la o vârstă la alta îți explică transformarea. AI să ne judece poetic.
Continuă lectura Dincolo de ego – Poezia ca interfață a maturizării: când ți se transformă aroganța din apărare în agresivitate… cu o listă de lecturi pentru fiecare vârstă
Poeticul: apologia a ceea ce poate să pară (sau să fie redus la) nimic
Există un gest pe care poezia îl cunoaște mai bine decât orice altă formă de artă: ridicatul din umeri. Nimeni nu simte nevoia să declare public că sculptura „nu înseamnă nimic” sau că muzica simfonică „e o pierdere de timp” — dar despre poezie oricine se simte îndreptățit să o spună, cu seninătatea cu care comentezi vremea. „Poezii”, rostit cu o anumită intonație, e în română sinonim cu vorbăria goală: nu-mi spune mie poezii. Limba însăși a codificat disprețul. Iar acest dispreț nu e o opinie estetică — e un ritual social, o mișcare de delegitimare cu propria gramatică, propriile ocazii și propriile beneficii pentru cel care o execută. Merită demontat ca atare.
Continuă lectura Poeticul: apologia a ceea ce poate să pară (sau să fie redus la) nimic
Cum înțelege AI sufletul în poezia clasică invocată azi pornind de la un articol din World Literature Today
Există momente în care cuvintele moderne devin inutile, iar limbajul cotidian se dovedește prea sărac pentru a cuprinde greutatea unei singure zile. ”Undeva, în Teheran, o mamă se întoarce de la aeroport”, scrie Mina Raminsabet pentru World Literature Today. Fiica femeii pomenite are douăzeci și patru de ani, tocmai a absolvit facultatea, a părăsit țara — poate pentru totdeauna. Mama nu scrie nimic. Nu are un caption. Deschide Instagram și distribuie un singur story: un distih caligrafiat în persană, peste un ecran gol.
Continuă lectura Cum înțelege AI sufletul în poezia clasică invocată azi pornind de la un articol din World Literature Today