Ioana Dunea are o prezentare utilă asupra unei părţi a operei lui Gellu Naum pe care până şi poetul prefera să o evite.

Uimitoare este în cazul lui Gellu Naum capacitatea de a reveni după 20 de ani la tipul de lirism la care renunțase în 1948. Cele patru volume ce compun acest hiatus, Filonul (1952), Tabăra din munți (1953),Poeme despre tinerețea noastră (1960), Soarele calm (1961), sunt date uitării atât de el cât și, în mare parte, de critică, iar versurile:
„cu toate glasurile tinereții
rostim solemn, la nesfârșit,
cuvintele de aur:
Lenin!
Partid!
Spre comunism!”
par rostite de o gură străină. Aparent găsim în Poeme despre tinerețea noastră toate ingredientele necesare unui volum pe linie, germenii unei „estetici angajate”, propagandistice. În realitate însă este o ordonare mecanică a cuvintelor, un joc sinistru pe care poetul acceptă să-l joace, un pseudolimbaj necesar pentru a adăposti în subterană poezia la care Gellu Naum nu renunță nici un moment. Gellu Naum scrie înPoeme despre tinerețea noastră despre cuvintele „cele noi”, „cele roșii”, despre „schimbarea lucrurilor, care poate să însemne și schimbarea perspectivelor”:
„Sau poate ar trebui să caut
cuvintele de evocare –
cu gingășia degetului pus pe flaut –
la steagurile care ard în soare…”
În lungile convorbiri cu Simona Popescu, Gellu Naum îi vorbește despre autoamuțire, cea legată de siniștrii ani ’50: „«un coșmar, cineva care n-a trecut prin asta nu are cum să înțeleagă și nici n-ar trebui să judece», îmi spunea. «Ei ar fi putut atunci să mă distrugă de două ori. O dată în plus ca poet. Am încercat să mă apăr cum am putut. Am ieșit într-un fel din viață». Știi că trecuse atunci printr‑un soi de maladie ciudată, care a durat câțiva ani. «Nu mai puteam să vorbesc și nu mai vroiam să văd pe nimeni», mi-a mărturisit. (…) «Eram cât pe‑aci să mă sinucidă atunci»”. Această stranietate „psihosomatică” pe care o trăise și în timpul războiului, preț de o lună, se traduce în scris prin cele 4 volume pe care le publică. Este o continuă raportare a poetului la un trecut antifascist, la o frenezie juvenilă, la miturile stângismului occidental, o căutare a evitării realităților prezente:
„și, împotriva lor, pe-atunci,
în inimile noastre venea cuvântul lui Lenin,
așa cum în ghinda stejarului … pădurile viitoare.” (Pe-atunci)

Gellu Naum caută să nu scrie despre furnale, uzine, colectivizare, schele, să nu alunece în banalitățile versificate ale „tribunilor îmbujorați”. El scrie despre idealurile unei generații, despre ceea ce ar fi trebuit să reprezinte miezul literaturii de stânga:
„Nici vorbă că o mână de poeți
mai ciripeau prin colivii
după faimoasele criterii ale poeziei
vreo patruzeci și patru de poeme
(ba, ce zic, poate chiar mai multe),
poeme despre dor,

dar despre comunistul îngropat
în noaptea zăbrelită a Jilavei,
în noapte subterană a Doftanei,
și despre dorul lui
cânta, în milioane de inimi
pasărea nevăzută, pasărea vie a speranței.” (Nici vorbă, înfloreau lalelele)
Deși încearcă să uzeze de o parte a temelor indispensabile în epocă (inapetența unor poeți pentru o realitate imediată), Gellu Naum nu are parte de cronici favorabile. Dimpotrivă. Criticii îl privesc cu suspiciune, plasându-l în categoria „poeților care ciripesc prin colivii”. Astfel, Ion Dodu Bălan acuză Viața Românească pentru că ar fi publicat „versificații moderniste, fără nici un conținut nou, social-politic. Anumite poezii ale lui Gellu Naum sunt din acest punct de vedere prezențe regretabile în paginile revistei. Avem nevoie de o poezie a muncii socialiste, a muncitorului înaintat, a pasiunilor și idealurilor sale. Din păcate mai apar unele poezii despre muncitori, rezumate la niște vagi pasteluri urbane, în care sunt «plantați», pentru decor, oameni în salopetă, oameni despre a căror viață sufletească nu aflăm decât extrem de puține lucruri, în cazul cel mai fericit”.
Un ton revoltat, violent, îndreptat împotriva „celuilalt”, a memoriei care nu se poate desprinde de o realitate opusă noilor timpuri răzbate din Cuvinte de aur:
„cu toată ura
(…) ne place să lovim retina
acestor ochi rotunzi
și nu prea inocenți, deși catifelați,
acestor ochi care de-atunci,
din vremea tinereții noastre,
păstrează-n ei mucegăitul peisaj
al celeilalte părți a baricadei.”
Interesantă ni se pare asocierea între textele lui Gellu Naum și ilustrațiile lui Jules Perahim (grafician suprarealist devenit unul dintre cei mai cunoscuți ilustratori ai romanelor realist-socialiste ale epocii). Poetul mimează entuziasmul:
„cuvintele-faptă, cuvintele
din arsenalul tainic al tinereții noastre:
Lenin, Partid, Eliberare.” (Oamenii și cuvintele lor),

restul pe FDL