Eroul din Codul lui Da Vinci s-a întors. Din septembrie 2025, noul roman scris de DAN BROWN, intitulat SECRETUL SECRETELOR. Iată ce trebuie să știi despre noile aventuri ale lui Robert Langdon, dintr-un articol scris de Calum Marsh în The New York Times și un fragment în avanpremieră din ediția românească pe care o va publica editura RAO în decembrie.

În 2000, Dan Brown, un muzician devenit scriitor, din Exeter, New Hampshire, a publicat Îngeri și demoni, un thriller despre un profesor erudit de la Harvard prins într-o bătălie între oameni de știință și Illuminati în Cetatea Vaticanului.
Romanul nu a avut un mare succes. Dar în 2003, Brown a publicat un al doilea roman cu același protagonist, Codul lui Da Vinci. Acea carte s-a vândut în peste 80 de milioane de exemplare, a fost tradusă în zeci de limbi și a devenit un film de succes, cu Tom Hanks în rolul eroului erudit, Robert Langdon. Un fenomen cultural, ea rămâne una dintre cele mai bine vândute cărți din toate
timpurile.
Au urmat alte trei romane — Simbolul pierdut (2009), Inferno (2013) și Origini (2017). Acum, Brown revine cu încă un thriller Langdon, Secretul secretelor, despre o cercetătoare în noetică ce dispare la Praga. Cartea apare pe piețele internaționale pe 9 septembrie. Romanele lui Brown sunt doldora de simboluri, coduri și hărți — și, cu atâtea aventuri, e ușor să uiți detaliile fiecărei conspirații globale în care a fost prins Langdon. Înainte să deschizi cel mai nou caz al lui, iată un
cifru pentru Secretul secretelor.

Cine este Robert Langdon?

Profesor de simbologie, adică studiul simbolurilor, Langdon e mai studios și mai blând decât un erou tipic de acțiune. În Codul lui Da Vinci este descris ca „de 40 și ceva de ani” și, deși „poate că nu e genul de bărbat chipeș”, cum spune un portret altminteri elogios din Boston Magazine, are un farmec urban, asumat, erudit. Este atletic, înoată 50 de lungimi în piscina Harvard în fiecare dimineață și are o voce de bariton pe care femeile par s-o găsească irezistibilă – deși Langdon nu e vreun Don Juan. Poartă mocasini, sacouri din tweed și malete, însă accesoriul lui semnătură e mai jucăuș: un ceas de mână cu Mickey Mouse, dăruit de părinți în copilărie.

Are vreo calitate sau slăbiciune aparte?

Darul principal al lui Langdon este memoria fotografică: poate reține în detaliu perfect orice imagine văzută, de la un șir de caractere create de ocultiștii secolului al XVI-lea până la o hartă a Sagradei Familia din Barcelona. Asta îl face ideal pentru studiul simbolurilor vechi – iar dacă un mister implică anagrame sau coduri ascunse în arta renascentistă, cu greu ai găsi un om mai potrivit.
Are și o mare slăbiciune: claustrofobia. În copilărie, Langdon a căzut într-o fântână, iar ca adult nu suportă spațiile închise. Preferă scările în locul liftului, evită sporturi precum squash sau racquetball, care au terenuri închise, și locuiește într-o „casă victoriană aerisită, cu tavane înalte”, nu în reședința pentru profesori de la Harvard. În Îngeri și demoni, Langdon speculează că „atracția lui pentru lumea artei, în copilărie, a pornit din dragostea pentru spațiile larg deschise ale muzeelor”.

Prin ce fel de aventuri a trecut?

Thrillerele cu Langdon se desfășoară în mare parte în capitale istorice europene – Paris, Londra, Roma. De obicei implică culte, ordine religioase și societăți secrete; includ versiuni exagerate ale unor grupuri reale, precum Prioria din Sion, masonii ori Biserica Palmariană, dar și organizații pur fictive, precum Consorțiul – un fel de firmă de consultanță high-tech combinată cu o agenție paramilitară. Există mereu un cronometru imaginar din cauza unui pericol iminent grav, fie fizic (o bombă cu antimaterie în Îngeri și demoni, o molimă biologică în Inferno), fie intelectual (în Origini, un magnat al tehnologiei află un adevăr șocant despre începuturile umanității, ce amenință să submineze toate religiile organizate).
Desigur, Langdon ajunge în colimatorul tuturor. Iar până la finalul fiecărei cărți, previne dezastrul descifrând un cod străvechi, dezlegând o ghicitoare încâlcită sau rezolvând un puzzle la intersecția dintre artă, știință și religie.

Lucrează singur?

Langdon face echipă, în fiecare nou caz, cu o parteneră atrăgătoare și sclipitor de inteligentă, deși relația lor rareori devine romantică. În Codul lui Da Vinci, lucrează cu strălucita criptografă Sophie Neveu, al cărei bunic este ucis, iar această crimă pune intriga în mișcare; în Inferno, partenera de anchetă este doctorița Sienna Brooks, care – atenție – se dovedește a fi de partea celor răi.
Sunt foarte puține personaje recurente în serie, dar câteva figuri minore reapar – inclusiv editorul de carte al lui Langdon, Jonas Faukman, al cărui nume este o anagramă a numelui editorului real al lui Brown, Jason Kaufman.

De ce sunt aceste cărți atât de populare?

Romanele cu Langdon oferă conținut „erudit” într-un ambalaj „popular”, combinând trimiteri istorice, detalii geografice și interogații filozofice cu fiorii acțiunii. Cărțile sunt minuțios documentate și pline de descrieri vii ale unor monumente, tablouri și biserici celebre în toată lumea, ceea ce le dă un aer turistic, iar narațiunea lui Brown este atât de antrenantă – fiecare capitol se încheie cu un moment de suspans –, încât cu greu le lași din mână. Are talentul de a face verosimile chiar și cele mai năstrușnice conspirații, iar o parte din plăcere vine din senzația că tragi cu ochiul „dincolo de oglindă” – chiar dacă majoritatea poveștilor înfricoșătoare cu masoni și iluminați sunt, de fapt, născociri.

Despre ce e Secretul secretelor, cea mai nouă carte lansată de Dan Brown?

Acțiunea din Secretul secretelor se petrece la Praga și implică, pentru prima dată, revenirea uneia dintre aliatele feminine din trecut ale lui Langdon: dr. Katherine Solomon, celebra specialistă în noetică alături de care a făcut echipă în Simbolul pierdut, care acum îi este parteneră romantică.
Noua lor aventură implică cercetări revoluționare, o agenție guvernamentală ultrasecretă și un indiciu de ceva (potențial) supranatural.

ROBERT LANGDON revine spectaculos și în limba română, în decembrie 2025. Iată un fragment în avanpremieră din traducerea românească.

Fragmente în avanpremieră din traducerea românească ”Secretul secretelor” de Dan Brown, în pregătire la editura RAO

[…] Probabil că am murit, își spuse femeia.
Plutea la mare înălțime deasupra cupolelor din orașul vechi. Sub ea, turnurile iluminate ale catedralei Sf. Vitus străluceau pe o mare de lumini licăritoare. Cu privirea, dacă mai avea ochi și privire, trasă pantele line ale Colinei Castelului, până în inima capitalei Boemiei, urmând labirintul de străzi sinuoase acoperite de un strat proaspăt de zăpadă.

Praga.

Dezorientată, se strădui să deslușească situația în care se afla.
Sunt specialistă în neuroștiințe, își spuse. Am mintea întreagă.
Cea de-a doua afirmație, hotărî ea în cele din urmă, era îndoielnică.
Singurul lucru pe care dr. Brigita Gessner îl știa cu certitudine în momentul acela era că plana suspendată deasupra orașului ei, Praga. Și că nu avea cu ea propriul trup. Totuși, restul ei, ființa ei reală – esența, conștiința ei – părea să să fie intact și lucid, plutind lent prin aer spre fluviul Vltava.

Gessner nu-și amintea nimic din trecutul apropiat, cu excepția ecoului vag al unei dureri fizice, însă trupul ei părea să fie format acum doar din atmosfera prin care plutea.
Senzația nu semăna cu nimic din ceea ce trăise vreodată până atunci și, în ciuda tuturor instinctelor ei intelectuale, nu putea găsi decât o singură explicație.

Am murit. Asta e viața de apoi.

Însă chiar în clipa în care gândul îi prinse contur, îl respinse ca fiind absurd.

Viața de după moarte e o iluzie general împărtășită, creată pentru ca viața actuală să pară mai suportabilă.

Medic fiind, Gessner era bine familiarizată cu moartea și cu caracterul ei final. În facultate, disecând creiere umane, înțelesese că toate atributele care ne fac să fim cine suntem – speranțele, temerile, visurile, amintirile noastre – nu sunt altceva decât compuși chimici menținuți în suspensie de sarcinile electrice din creier.
Când o persoană moare, sursa de energie a creierului e deconectată și toate acele substanțe chimice se transformă într-o biată băltoacă de lichid, ștergând orice urmă a celui care existase până atunci.

Atunci când mori, mori și gata.

Punct.

Acum însă, plutind pe deasupra simetricelor grădini ale Palatului Wallenstein, se simțea cât se poate de vie.
Vedea ninsoarea căzând în jurul ei – sau prin ea? – și, în mod straniu, nu avea nicio senzație de frig. Se simțea de parcă mintea îi levita în spațiu, cu logica și rațiunea încă intacte.

Am funcție cerebrală, își spuse. Prin urmare, înseamnă că trăiesc.

Singura concluzie care se impunea era că se afla acum pradă a ceea ce literatura medicală numea EDD, experiență de decorporare, sau OBE, de la inițialele sintagmei din limba engleză out-of-body experience – o halucinație care survine atunci când pacienții cu traumatisme severe sunt resuscitați după un episod de moarte clinică.
EDD aveau aproape întotdeauna aceeași manifestare: percepția subiectului că mintea i-a fost separată temporar de corpul fizic și că se ridică în aer, plutind lipsită de formă.
Deși dădeau senzația unei experiențe reale, EDD nu erau altceva decât călătorii imaginare, declanșate de obicei de efectele stresului extrem și ale hipoxiei asupra creierului, uneori în conjuncție cu anestezicele administrate de urgență, precum ketamina.

Imaginile astea sunt doar o halucinație, încercă Gessner să se convingă singură, privind în jos, la meandrele întunecate ale Vltavei străbătând orașul. Dar dacă am de-a face cu o EDD… înseamnă că sunt în pragul morții.
Surprinsă de propriul ei calm, se strădui să-și aducă aminte ce se petrecuse cu ea.
Sunt o femeie sănătoasă, de 49 de ani… De ce aș fi pe moarte?
Cu o străfulgerare orbitoare, o amintire terifiantă i se contură în minte. Își dădu seama unde se afla trupul ei fizic în clipa aceea și… mai îngrozitor încă, la ce era supus.
Era întinsă cu fața în sus, strâns legată într-o mașinărie pe care ea însăși o concepuse. Aplecat deasupra ei era un monstru. Creatura semăna cu un soi de ființă omenească primordială ieșită din pământ. Fața și țeasta lipsită de păr îi erau acoperite cu un strat gros de lut murdar, crăpat și fisurat ca suprafața lunii. Doar ochii clocotind de ură i se vedeau de dincolo de masca pământie. Iar pe frunte, rudimentar scrijelite, avea trei litere dintr-o limbă străveche.
-De ce-mi faci asta? strigase Gessner, îngrozită. Cine ești? Și ce ești?
-Sunt protectorul ei, răspunsese monstrul cu un glas cavernos și un vag accent slav. Ea a avut încredere în tine… iar tu ai trădat-o.
-Cine? întrebase Gessner.
Creatura rostise numele unei femei, iar ea simțise o împunsătură de panică. Cum poate ști el ce-am făcut?!
O greutate înghețată i se materializase în brațe și înțelesese atunci că monstrul inițiase procesul. O clipă mai târziu, un punct de durere insuportabilă îi apăruse în braț, răspândindu-se apoi de-a lungul venei cubitale mediane și croindu-și drum chinuitor spre umăr.
-Te rog, oprește-te! icnise ea.
-Spune-mi totul, ceruse monstrul când senzația sfredelitoare îi ajunsese la subraț.
-Îți spun, replicase ea înnebunită, iar monstrul întrerupsese mașinăria, oprind durerea la nivelul umărului, deși senzația intensă de arsură persista încă.
Pradă panicii, Gessner începuse să vorbească atât de repede pe cât putea printre dinții încleștați, dezvăluind secrete pe care jurase să le țină ascunse. Răspunsese la întrebările lui, divulgând tulburătorul adevăr despre ceea ce creaseră ea și partenerii ei în subteranele Pragăi.
Monstrul o privise de sus, de sub masca de lut, ochii lui înghețați lucind cu înțelegere… și cu ură.
-Ați construit o casă a ororilor în adâncul pământului, șoptise el. Cu toții meritați să muriți.
Și fără nicio ezitare, pornise din nou mașinăria, îndreptându-se apoi spre ușă.
-Nu! urlase ea, încă o dată pradă durerii cumplite care îi urca în umăr și în piept. Te rog, nu pleca!… O să mor aici!
-Da, rostise el fără a privi în urmă. Dar moartea nu este sfârșitul. Eu, unul, am murit de multe ori.
Și cu asta, monstrul se evaporase, iar acum Gessner plutea din nou. Încercă să strige după îndurare, dar glasul îi fu acoperit de un trosnet asurzitor în clipa în care cerul de deasupra păru să se deschidă. Se simți înșfăcată de o forță nevăzută – un fel de gravitație inversă – care o ridica tot mai sus, trăgând-o în înalt.
Ani de-a rândul, doctorița Gessner ridiculizase afirmațiile pacienților ei, că s-ar fi întors din pragul morții.
Acum, se ruga să se poată alătura și ea acelor rare suflete care pășiseră pe muchia neantului, priviseră în abis și, cumva, izbutiseră să se îndepărteze de marginea lui.
Nu se poate să mor! Trebuie să-i avertizez pe ceilalți!
Dar știa că era deja prea târziu.
Că viața aceasta se sfârșise.

(Fragment din Prolog, Secretul secretelor)

[…] Langdon se trezi cu o stare de spirit senină, în acordurile plăcute de muzică clasică ale alarmei de pe telefonul lui, așezat pe noptieră. „Armonii matinale”, de Grieg, era probabil o alegere evidentă, iar el fusese mereu de părere că cele patru minute de muzică erau modalitatea perfectă pentru a-și începe ziua. În vreme ce alămurile își luau avânt, Langdon savura incertitudinea pe care care i-o dădea neputința de a-și aminti bine unde se afla.
Ah, da, zâmbi el, memoria revenindu-i. Orașul Celor O Sută de Turle.
În lumina palidă, privi masivele ferestre boltite ale camerei, flancate de un vechi dulap eduardian și un lampadar din alabastru. Pe covorul gros, țesut de mână, încă zăceau împrăștiate petalele de trandafiri presărate cu o seară înainte de personalul hotelului.
Langdon venise la Praga în urmă cu trei zile și, la fel ca în vizitele anterioare, se cazase la hotelul Four Seasons. Când directorul insistase să-i ofere în loc de camera rezervată Apartamentul Regal, cu trei dormitoare, el se întrebase dacă motivul fusese loialitatea lui față de lanțul hotelier sau, mai probabil, renumele femeii împreună cu care călătorea.
-Cei mai apreciați oaspeți ai noștri merită cea mai apreciată cazare, insistase directorul.

Apartamentul includea trei dormitoare, fiecare cu baia sa, o cameră de zi, o sufragerie, un pian de concert și un bovindou central cu un aranjament luxos de lalele alb, roșii și albastre – un dar de bun-venit din partea ambasadei americane. În garderoba sa privată, Langdon găsise o pereche de papuci din lână țesută, cu monograma RL. Ceva îmi spune că nu-i vorba despre Ralph Lauren, glumise în sinea lui, impresionat de această tușă personalizantă.
Acum, în vreme ce zăbovea în pat și asculta muzica revărsându-se din telefon, simți o atingere ușoară pe umăr.
-Robert? șopti un glas catifelat.
Langdon se întoarse pe o parte și bătăile inimii i se întețiră. Alături era ea, surâzându-i, cu ochii cenușii încă pe jumătate adormiți, cu părul lung și negru ciufulit în jurul umerilor.
-Bună dimineața, frumusețe! răspunse el.
Ea întinse mâna și îi mângâie obrazul; pe încheietură încă i se mai simțea parfumul Balade Sauvage.
Langdon nu putea să nu-i admire eleganța trăsăturilor. Deși cu patru ani mai vârstnică decât el, de fiecare dată când o vedea îi părea și mai fermecătoare – cutele mai pronunțate din jurul gurii, palidele scânteieri cărunte din părul întunecat, ochii cu priviri jucăușe și intelectul fascinant.
Langdon o cunoștea din anii petrecuți la Princeton, unde ea era o tânără asistentă universitară, pe când el își încheia studiile. Pasiunea tăcută, de băiețandru, pe care o făcuse pentru ea trecuse ori neobservată, ori neîmpărtășită, însă de atunci se conturase între ei o prietenie platonică, dar cu accente de cochetărie. Și păstraseră această legătură relaxată chiar și după ce cariera ei profesională luase un avânt extraordinar, iar el devenise un profesor universitar recunoscut în lumea întreagă.
Sincronizarea e totul, își spuse Langdon acum, încă surprins el însuși de rapiditatea cu care se îndrăgostiseră unul de celălalt în această călătorie de afaceri spontană.
O strânse lângă el cu un braț puternic, iar ea i se cuibări la piept în vreme ce acordurile „Armoniilor matinale” răsunau preluate de întregul ansamblu orchestral.
-Ai dormit bine? o întrebă. Gata cu visele urâte?
Ea clătină din cap și oftă.
-Mi-e o rușine cumplită. A fost oribil.
Ceva mai devreme în cursul nopții, se trezise îngrozită, în toiul unui coșmar extrem de aievea, iar Langdon fusese nevoit s-o aline vreme de o oră, până când ea izbutise să adoarmă din nou. Intensitatea neobișnuită a visului, o asigurase el, fusese consecința unui neinspirat pahar de absint înainte de culcare, despre care el era de părere că ar trebui să fie servit împreună cu un mic avertisment: Băutură populară în perioada Belle Epoque pentru proprietățile ei halucinogene.
-Nu mai beau niciodată, promisese ea.
Langdon întinse mâna și opri muzica.
-Culcă-te la loc. Mă întorc la timp pentru micul dejun.
-Rămâi lângă mine, îl ademeni ea, fără să-i dea drumul din brațe. Poți să sari și tu o zi peste înotul de dimineață.
-Nu, dacă vrei să rămân același tânăr cu mușchi dăltuiți, replică el ridicându-se, cu un zâmbet șoltic.
În fiecare dimineață până acum, Langdon alergase cale de trei kilometri până la Centrul Acvatic Strahov, pentru turele sale de bazin matinale.
-E încă întuneric afară, insistă ea. Nu poți să înoți aici?
-În piscina hotelului?
-De ce nu? Tot apă e.
-E prea mică. Dau de două ori din brațe și am terminat.
-Sesizez o glumă aici, Robert, dar o trec cu vederea.
El surâse.
-Nostimă fată! Hai, culcă-te la loc și ne vedem la micul dejun.
Ea se bosumflă, aruncă o pernă spre el și se întoarse pe partea cealaltă.
Langdon îmbrăcă treningul de Harvard și ieși, preferând să coboare pe scări în loc să ia liftul privat al apartamentului.
La parter, traversă holul elegant care lega aripa barocă a hotelului, de pe malul Vltavei, de foaier. În drum trecu pe lângă o vitrină în care, sub cuvintele EVENIMENTE PRAGHEZE, se aflau postere înrămate care anunțau concertele, tururile și simpozioanele pregătite pentru săptămâna aceea. Cel din mijloc, lucios, îi aduse un zâmbet pe buze.
și simpozioanele pregătite pentru săptămâna aceea. Cel din mijloc, lucios, îi aduse un zâmbet pe buze.

SERIA DE CONFERINȚE A UNIVERSITĂȚII CAROLINE
ÎI UREAZĂ BUN VENIT LA CASTELUL DIN PRAGA
SPECIALISTEI DE RENUME MONDIAL
ÎN ȘTIINȚA NOETICĂ
DR. KATHERINE SOLOMON

Bună dimineața, frumusețe, murmură el, admirând fotografia femeii pe o sărutase cu doar câteva minute înainte în camera de la etaj.

(Fragment din Capitolul I, Secretul secretelor)

[…] Conferința susținută de Katherine cu o seară în urmă fusese fără locuri rezervate, ceea ce era cu atât mai uimitor cu cât avusese loc în legendara Sală Vladislav din Castelul praghez – o încăpere vastă, cu plafon boltit, care în perioada renascentistă găzduia turniruri, cu cai și cavaleri în armuri.
Seria de conferințe era una dintre cele mai apreciate din Europa și atrăgea de fiecare dată vorbitori de renume și spectatori entuziaști, veniți din lumea întreagă. Iar seara trecută nu fusese o excepție, sala plină până la refuz explodând în aplauze când fusese Katherine prezentată.
-Vă mulțumesc tuturor, începuse ea, pășind pe scenă cu un calm plin de încredere.
Purta un pulover din cașmir alb și pantaloni de designer care îi cădeau perfect pe corp.
-Aș dori ca mai întâi să răspund la o întrebare care îmi este adresată aproape în fiecare zi, continuase zâmbind și ridicând microfonul de pe suportul lui. Ce mama naibii este știința noetică?
Un val de râsete se dezlănțuise în sală.
-Simplu spus, știința noetică este studiul conștiinței umane. Spre deosebire de ceea ce cred mulți dintre noi, cercetarea în domeniul conștiinței nu este o preocupare de dată recentă; în realitate, e cea mai veche știință din lume. Omul a încercat încă din zorii istoriei să dezlege misterele minții omenești… ale conștiinței și sufletului. Timp de secole, am studiat căutat răspunsul la aceste întrebări în primul rând prin…
prisma religiei.
Cu aceste cuvinte, Katherine coborî de pe scenă, apropiindu-se de cei din primul rând.
-Și fiindcă vorbim despre religie, n-am putut să nu observ, doamnelor și domnilor, că avem astăzi printre noi un reputat specialist în simbolistica religioasă: profesorul Robert Langdon.
În mulțime se iscară murmure de entuziasm. Ce naiba face? se întrebă el.
-Domnule profesor, reluă ea ajungând în fața lui, mă întreb dacă am putea apela pentru câteva momente la experiența dumneavoastră.
Langdon se ridică de pe scaun, politicos, cu un zâmbet care lăsa de înțeles că „o să-mi plătești tu pentru chestia asta”.
-Sunt curioasă, domnule profesor… Care este simbolul religios cel mai des întâlnit la nivel mondial?
Răspunsul era unul simplu, iar Katherine ori citise articolul lui pe tema respectivă și știa ce urma el să spună, ori avea să fie foarte dezamăgită.
Langdon luă microfonul și se întoarse spre marea de chipuri curioase, scăldate în lumina palidă a candelabrului atârnat în lanțuri vechi din fier.
-Bună seara tuturor, începu el și glasul lui profund, baritonal, bubui în difuzoare. Și mulțumesc, dr. Solomon, pentru că m-ați scos la rampă fără niciun avertisment.

Publicul aplaudă.
-Bun, deci care este cel mai răspândit simbol religios? Are cineva o idee?
Vreo zece mâini se ridicară în aer.
-Excelent! Există și alte răspunsuri în afară de cruce?
Toate mâinile coborâră.
Langdon râse încet.
-Într-adevăr, crucea este extrem de des întâlnită, însă e un simbol exclusiv creștin. Dar există un simbol universal, care apare în arta tuturor religiilor din istorie.
Cei din sală schimbară priviri nedumerite.
-L-ați văzut cu toții, de multe ori, insistă el. Poate pe stela Horakhty, din Egipt?
Pauză.
-Dar pe relicvarul Kanishka, al budiștilor? Sau la celebrul Hristos Pantocrator?
Tăcere și priviri goale.
Măi să fie, exclamă Langdon în sinea sa. Ce mai public științific!
-În plus, apare în sute de picturi renascentiste cunoscute – Fecioara între stânci a lui Leonardo da Vinci, Bunavestire a lui Fra Angelico, Lamentația de Giotto, Ispitirea lui Hristos de Tițian și sumedenia de reprezentări ale Fecioarei cu Pruncul…
Tot nimic.
-Simbolul la care mă refer este aureola sau nimbul.
Katherine surâse, știind probabil că acesta era răspunsul.
-Aureola, continuă Langdon, este discul de lumină care înconjoară capul unei ființe iluminate. În creștinism, au aureole Iisus, Maria și sfinții. Coborând mai mult în timp, un disc solar orna capul zeului Ra în Egiptul antic, iar în religiile orientale, un nimb apare pe capul lui Buddha și al altor zeități hinduse.
-Splendid, mulțumim, domnule profesor, interveni Katherine întinzând mâna după microfon, însă el o ignoră și se răsuci cu un aer amuzat – un fel de „ți-am făcut-o”. Sigur, să nu-i pui vreodată unui istoric o întrebare la care nu vrei să auzi răsăpunsul întreg!
-Ar trebui să adaug, continuă Langdon în râsetele apreciative ale publicului, că aureolele sunt întâlnite în cele mai variate forme, dimensiuni și reprezentări artistice. Unele sunt discuri aurii solide, altele sunt transparente, iar câteva sunt pătrate. În anticele scripturi iudaice, Moise este descris ca având în jurul capului un „hila” – cuvântul ebraic pentru „nimb” sau „emanație de lumină”. Unele forme aparte de aureole au raze de lumină care emană din ele… ca niște sulițe strălucitoare ce radiază în toate direcțiile.
Apoi, întorcându-se spre Katherine cu un zâmbet șiret, adăugă:
-Poate că dr. Solomon știe cum se numește acest tip de aureolă.
Și înclină microfonul în direcția ei.
-Coroană radiantă, replică ea fără să stea pe gânduri.
Cineva și-a făcut temele. Reapropiindu-și microfonul de buze, Langdon continuă:
-Da, coroana radiantă este un simbol important, care apare în diverse epoci istorice, înconjurând capul unor personaje ca Horus, Helios, Ptolemeu, Cezar… chiar și Colosul din Rhodos. Puțini sunt cei care își dau seama de acest lucru, adăugă el cu un surâs conspirativ, dar cel mai fotografiat obiect din New York City este chiar… o coroană radiantă.
Priviri nedumerite, chiar și din partea lui Katherine.
-Știe cineva? întrebă el. Niciunul dintre dumneavoastră n-a fotografiat coroana radiantă aflată la o sută de metri întălțime deasupra portului New York?
Murmure de recunoaștere străbătură mulțimea.
-Statuia Libertății! strigă cineva.
-Întocmai! Statuia Libertății poartă o coroană radiantă – o aureolă antică – simbolul universal folosit în decursul istoriei pentru a-i identifica pe acei indivizi deosebiți despre care credem că sunt divin iluminați sau se află… într-o stare de… conștiință avansată.
Când primi înapoi microfonul, Katherine zâmbea larg. Îți mulțumesc, rosti Landon neauzit și, pe fondul aplauzelor, se întoarse la locul său.
Ea urcă înapoi pe scenă.
-Așa cum a menționat profesorul Langdon cu atâta elocință, omenirea studiază de multă vreme conștiința.
Însă chiar și acum, cu toate progresele științei, avem dificultăți în a o defini. De fapt, mulți oameni de știință se tem chiar să discute despre conștiință. Nici nu-i rostesc numele, adăugă ea privind roată în sală și, în șoaptă, preciză: Îi spun „cuvântul cu c”.
Râsete răsunară din nou în public. Katherine înclină din cap spre o femeie cu ochelari de pe primul rând.
-Doamnă, dumneavoastră cum ați defini conștiința?
Femeia se gândi o clipă.
-Cred că… o conștientizare a propriei mele existențe?
-Perfect. Și de unde vine această conștientizare?
-Din creier, bănuiesc. Gândurile mele, imaginația… activitatea cerebrală care mă face să fiu cea care sunt.
-Foarte bine spus, vă mulțumesc. Deci, reluă Katherine ridicând iar privirea către public, putem începe prin a conveni asupra elementelor de bază? Conștiința este creată de creier – mănunchiul de optzeci și șase de miliarde de neuroni și un kilogram și jumătate greutate din interiorul craniului; prin urmare, conștiința rezidă în cap.
Semne aprobatoare pretutindeni în sală.
-Minunat! Am convenit cu toții asupra modelului conștiinței umane acceptat în prezent, spuse Katherine și, după o scurtă pauză, oftă adânc. Problema e că… modelul acceptat în prezent este complet greșit.
Conștiința nu este creată de creier. De fapt, nici măcar nu rezidă în interiorul creierului.
O tăcere siderată se așternu în sală.
Femeia cu ochelari de pe primul rând rosti în cele din urmă:
-Dar… dacă nu rezidă în cap… unde este conștiința mea?
-Mă bucur mult că ați pus această întrebare. Fiți atenți, oameni buni, căci ne așteaptă o seară interesantă!
Zici că e vedetă rock, își spusese Langdon îndreptându-se spre foaierul hotelului în vreme ce ecourile ovațiilor la scenă deschisă încă se mai auzeau din sală. Expunerea lui Katherine fusese un extraordinar tur de forță care lăsase publicul înmărmurit și dornic să afle mai mult. Când cineva o întrebase la ce lucrează în prezent, Katherine răspunsese că aducea ultimele retușuri la o carte despre care spera că va contribui la redefinirea paradigmei actuale privind conștiința umană.
El o ajutase să încheie un contract de publicare, deși încă nu-i citise manuscrisul. Îi dezvăluise ea suficient despre conținut încât să-i stârnească admirația și curiozitatea, însă Langdon bănuia că, totuși, păstrase deocamdată pentru sine cele mai șocante revelații. Katherine Solomon este mereu omul surprizelor.
Acum, apropiindu-se de foaierul hotelului, își aminti pe negândite că la ora 8 în dimineața aceea, Katherine avea stabilită o întâlnire cu dr. Brigita Gessner, eminenta specialistă cehă în neuroștiințe care o invitase să vorbească la seria de conferințe. Fusese o invitație generoasă, dar când o cunoscuse cu o seară în urmă, după expunerea lui Katherine, lui Langdon i se păruse de-a dreptul nesuferită, așa că acum spera în secret ca ea să sară peste întâlnire și să prefere mai degrabă să ia micul dejun împreună cu el.
Alungându-și ideea din minte, păși în foaier, savurând parfumul extravagantelor buchete de trandafiri care ornau în permanență intrarea principală. Dar scena care îl întâmpină era departe de a fi una ospitalieră.
Doi agenți de poliție în negru cutreierau foaierul, alături de doi ciobănești germani. Ambii câini purtau veste antiglonț pe care scria POLICIE și adulmecau de parcă ar fi căutat… ceva.
Nu pare deloc în regulă, își spuse Langdon și se duse la biroul de recepție.
-S-a întâmplat ceva?
-Oh, Doamne, nu, domnule Langdon! exclamă directorul impecabil îmbrăcat, aproape făcând o temenea în graba lui de a-i ieși în întâmpinare. Totul e perfect, domnule profesor. O problemă minoră noaptea trecută, dar a fost o alarmă falsă. Luăm doar unele precauții necesare. Așa cum știți, siguranța este o prioritate de vârf aici, la hotelul Four Seasons Praga.
Langdon întoarse privirea spre polițiști. Minoră? Indivizii ăia nu păreau deloc ceva minor.
-Plecați la clubul de înot, domnule? îl întrebă directorul. Să vă chem o mașină?
-Nu, mulțumesc. Voi alerga până acolo. Îmi place aerul curat.
-Dar ninge!
Născut și crescut în New England, profesorul privi afară, la fulgii rari de zăpadă, și replică zâmbind:
-Dacă nu mă întorc într-o oră, trimiteți unul dintre câinii aceia să mă scoată din nămeți.
(Fragment din Capitolul I, Secretul secretelor, Dan Brown)