Se pare ca la sfarsitul anului trecut am publicat textul acesta undeva dar eu nu mai stiu unde.

Ca de obicei, la închidere tragem o linie

Viaţa din spatele execuţiilor culturale

Fiecare an cultural reprezintă o miniatură a vieţii unei culturi. Sigur că în orice sistem care îşi propune oarece reguli de civilizaţie, vedetele se schimbă în funcţie de sistemul de referinţă pe care îl alegi. Din păcate exact această regulă se aplică în toate domeniile româneşti, setea de vedetizare, mitizare şi probleme false fiind destul de mare în limba română.
Din punctul meu de vedere, ceea ce am văzut şi am citit în acest an mă încurajează să cred că încep să apară acei centri de forţă independentă pe care orice fel de putere politică nu îşi poate dori decât să îi anuleze, pentru că se va simţi mereu ameninţată. Mă bucur să pot să scriu exact în ultimul număr al unui asemenea centru: Revista la Plic şi-a făcut treaba, funcţionând ca o platformă pentru curentele şi accentele care se manifestă astăzi în societatea vorbitoare de limba română de prin toate părţile Prutului şi acum se vede pedepsită pentru asta.
Un context personal
De aproape 10 ani scriu în reviste culturale. Nu îmi amintesc foarte clar niciun început. Dar am foarte vii în minte sfârşiturile repetate cu care m-am confruntat de fiecare dată când am fost pus în faţa unei invenţii morale. Mi-au rămas în minte sfârşitul Evenimentului zilei condus de Cornel Nistorescu, cel al revistei Cuvântul unde am lucrat cu Cosmin Perţa şi Teodor Dună şi al revistei Versus-Versum. În toate cazurile ceva s-a schimbat fundamental pentru mine. De fiecare dată cineva invoca principii profesionist-moraliste pe baza căreia trebuie să se facă schimbări. De fiecare dată, evenimentele ulterioare au arătat că lipsa de profesionalism faţă de care protestasem nu a putut decât să calce în străchini şi să dea cele mai vii dovezi de incompetenţă moralistă.
Nu vă aşteptaţi la altceva în cazul Revistei la Plic şi în principiu de la tot ce înseamnă putere sau oficialitate. Nimeni nu are nevoie să vă faceţi bine treaba. Aceasta este doar o alegere personală. Iar în faţa unor situaţii de acest gen nu avem decat să ne asigurăm că nu se pot uita aceste mostre de aberaţie culturală. Unul din motivele care fac să se perpetueze această modă a capriciului românesc este iluzia vedetismului literar.
Dezvoltarea problemei
Anul 2010 este cumva exemplar în această problemă şi putem să ne gândim că războiul cultural este deschis. Ceea ce nu au reuşit să schimbe valuri întregi de scriitori încleştaţi în tot felul de lupte de generaţie e ceva destul de simplu: obsesia vedetismului cultural. Fie că e vorba despre poezie sau film, despre artă plastică ori muzică termenii dezbaterii publice se reduc la binomul, genial-ordinar. Şi motivul este simplu: pentru că foarte puţini sunt interesaţi să folosească instrumentele analizei lucrurilor concrete pe care le reprezintă cineva. Dar atâta timp cât lucrurile stau aşa se încurajează exact impostura şi lălăiala ineptă pe care o reprezintă diferitele moduri de demagogie.
Mai mult, tot ceea ce fundamentează o lucrare poetică sau culturală, contextualizarea este descurajată aprig insistându-se asupra relativităţii interpretărilor. Acest lucru par să îl spună atât criticii literari (şi de multe ori ai surpriza să găseşti această poziţie ocupată de scriitori care cândva erau destul de combativi) cât şi comentatorii de serviciu din televiziunile şi media de orice culoare. Din fericire nu există nici măcar un singur rând scris în istoria literaturii care să aibă valoare altfel decât în contextul în care este scris şi chiar în cel în care este interpretat. Şi acest lucru se vor nevoi să îl împiedice oricând arhanghelii vedetismului cultural. De altfel este mult mai uşor să promovezi persoane decât idei, concepte şi sisteme. Dar niciodată persoanele nu vor rezista prea mult. După câteva zeci de ani, fix ideile şi realizările acestora rămân.
Poezie
Ca o justificare a excursului meu de până acum trebuie să notez că 2010 este primul an în care o clonă literară a fost publicată în volum individual. Editura Paralela 45 a publicat volumul „Numele meu este Dmitri” semnat de una dintre cele mai active clone a ultimilor ani. Cineva (un poet de altfel debutat, Robert Mândroiu pe numele său real) a reuşit să păstreze secretul asupra identităţii celui care îl mişcă pe poetul care îşi clama origini prin Dubăsari scriind un amestec ciudat de poezie biografistă cu notaţii tradiţionaliste. În mod surprinzător însă adevăratele revelaţii vin de la un autor al cărui debut era amânat de mai mulţi ani. „Fuck tense” este un adevărat recensământ al poeziei adăpostite de clişeele, zvonurile şi jocurile din anii 80 româneşti. De la notaţia albă la aluzia răutăcioasă din cultura urbană, cartea semnată de Bogdan Lipcanu se constituie în manifestul anului în materie de poezie.
Pentru că nu vreau să fac aici o situaţie exhaustivă a poeziei nou apărute voi nota încă un lucru. Anul acesta am putut să trag linie şi cu privire la cele mai importante cărţi despre poezie publicate în acest prim deceniu de după 2000 (de când nu mai suntem copii, cum ar veni).
Două volume mi s-au decupat ca repere obligatorii pentru schimbarea de care era nevoie în aceşti 10 ani de poezie. Pe de o parte este vorba despre o carte pe care sunt slabe şanse să o fi văzut prea multă lume pentru că nu a circulat decât la târguri de carte, „Mircea Ivanescu. Poezia discretiei absolute” de Radu Vancu propune un prim profil coerent al poeticii cunoscutului autor stabilit la Sibiu. O altă carte la care inevitabil vor ajunge cei care vor să înţeleagă ce se întâmplă cu poezia, pe care am redescoperit-o în acest an este “Aisbergul poeziei moderne” de Gheorghe Crăciun. Este una dintre puţinele cărţi care nuanţează tensiunea dintre lirica metaforică, reflexivă şi cea directă, tranzitivă care în aceeaşi măsură în care desparte două vârste ale poeziei, acoperă aspectele contradictorii ale unei arte a cuvântului.
Evenimentul anului
Surpriza culturală din 2010, din punctul meu de vedere, a fost premiera filmului semnat de Constantin Popescu jr, „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pe cât de pretenţios îi este titlul, pe atât de directă este imaginea pe care o creează asupra rezistenţei anticomuniste din România. Tot ce ştiam despre rezistenţă, mai mult sau mai puţin deformat de toate formele de propagandă, comunistă sau neodemagogică a pălit în sfârşit. Invadaţi din toate părţile de discursuri demonstrative, deopotrivă naţionaliste şi anti-naţionaliste uităm că identitatea fiecăruia dintre noi se formulează cât se poate de natural. Iar eroul implicit al filmului lansat de Popescu este unul dintre acei puţini eroi care răspund cu simplitate la o întrebare simplă: dar limbajul demagogic?.
Pe scurt, Ioan Gavrilă Ogoranu este unul dintre cei care s-au retras în munţi şi au stat acolo luptând împotriva ordinii comuniste. După 29 de ani a fost prins şi arestat. A scăpat ca prin urechile acului de condamnarea la moarte şi a trăit aproape necunoscut până în 2006. Niciun fel de propagandă nu ar fi putut să înţeleagă că una dintre puţinele lecţii de patriotism este semnată de Ogoranu, cel care a scris: ”Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești.” Şi tot el a remarcat faptul că vremurile şi stăpânii se schimbă, dar profitorii rămân aceiaşi.