Imi place să pun față în față două poezii din sec. XIX, absolut clasice amândouă.

primul e Alecsandri, poet consacrat al vremii, care spune ca a scris prin 1867 urmatoarea strofa:

Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângăios,
Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.

poemul a aparut prin reviste, iar în 1875 este inclus chiar și în volum în operele sale complete.

În 1878 într-o revistă din Iași apare și poemul care începe cu versurile

Cu perdelele lăsate,
șed la masa mea de brad
focul pâlpâie în sobă
Iară eu pe gânduri cad

Poetul tânăr altfel (debutase în revistă cu 12 ani mai devreme) și încă nu publicase un volum propriu.
Sigur, unul alternează versuri românești lungi de 14 și 13 silabe cu o cezură după silaba 7 (cum se întâmplă de regulă în cazul unui pentametru), celălalt face o strofă în vers scurt românesc de chiar 7 silabe.

accentele pentru alecsandri cad cam așa:

Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăş mângăios,

în cazul heptasilabilor folosiți de tânărul acelor vremuri (versul de șapte silabe vine el din versuri tradiționale nu doar în România ci și în Rusia și în cea spaniolă sau italiană și franceză franceză – Verlaine publicase în 1874 că „C’est la fatigue amoureuse,/ C’est tous les frissons des bois” mizând în trecere pe șapte silabe în versul său-, cei care vor chiar să se distreze pot să găsească metrul și în Vedele indiene dar să nu ne complicăm) . Dar cum primul și al treilea vers nu au rimă nu ne împiedică nimeni să le considerăm chiar jumătăți de vers pentru un mic experiment de așezare în paralel a versurilor din cele două poeme. (Nu uităm că în albastru avem versurile tânărului și în roșu pe cele ale poetului consacrat pe atunci)

Cu perdelele lăsate, șed la masa mea de brad

Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse

focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad

În sobă arde focul, tovarăş mângăios,

Știu destui oameni care ar fi sărit în sus să strige plagiat aici. Dar măcar o privire dacă vom arunca asupra accentelor, vom vedea că lucrurile se întâmplă cu totul altfel și chiar și deformate (unite) forțat ca mai sus tot se găsește o diferență ca de la hexametru la pentametru.

Ceea ce, atunci când povestești poezii s-ar putea să se piardă cu totul. Din fericire, nimeni nu s-a gândit să îl acuze în secolul XIX pe Eminescu de plagiat așa că a putut să urmeze tot ceea ce știm.

Astăzi n-aș fi așa de sigur că nu s-ar găsi un membru al unei asociații de scriitori care să protesteze.