Specialităţi româneşti din ancheta "Unde e artă, e protest?" din nr. 1-2/2012 al Revistei Astra – Supliment Literatură, Arte și Idei

Un raspuns din aprilie pentru ancheta “Unde e artă, e protest?” din nr. 1-2/2012 al Revistei Astra – Supliment Literatură, Arte și Idei, ancheta realizată de Bogdan Coșa

Mă bucur că tu găseşti că am fost activ în materie de proteste. Mie mi se pare că m-am abţinut destul de mult. Dar asta e o problemă a mea, personală. O să încerc să răspund la întrebările pe care mi le-ai adresat, dar nu îmi este prea uşor. În primul rând pentru că eu nu cred că există „datorii” ale poetului. Până la urmă, fie că o face explicit sau implicit, un scriitor este oricum implicat. Atunci când Uniunea Scriitorilor a sărit în sus ca să nege că ar fi emis un comunicat de sprijin pentru cei care protestau, accea nu a fost o dovadă de echidistanţă, ci de implicare. Nepăsarea este cel mai util lucru pentru orice abuz social.

Clivaje poetice

Poate şi influenţaţi de imaginea războinică pe care au căpătat-o jandarmii în ultimele luni în România, ne raportăm la poziţia pe care o putem avea dincolo sau dincoace de cordonul de scuturi şi căşti. În realitate, cred că jandarmii sunt printre primele victime ale oricărui conflict din societate. Este meseria lor să îşi ia pietre în cap orice culoare pilitică ar avea cei care conduc ţara. Cam pe acolo se află şi cei care lucrează cu idei sau cu limbajul. Mă gândesc doar la faptul că atunci când sunt ciocniri violente pe stradă o gaşcă de mascaţi îşi trage şuturi cu o altă gaşcă de mascaţi. De obicei, amândouă sunt manipulate. Uneori, numai una dintre ele. Şi aceasta este situaţia oricărui limbaj artistic: uneori şi arta şi receptarea sunt doar rezultatul manipulării. De obicei… amândouă.

Întrebarea pe care o pui în legătură cu posibilitatea unei contribuţii semnificative pe care ar avea-o artele în ziua de azi este puţin amuzantă pentru mine. Şi asta numai pentru că îmi este foarte greu să nu văd că orice justificare politică sau socială din România (dar şi de aiurea) este intens artistică şi, mai ales, literară.

Un pic de terapie pentru fetişişti

Dacă analizăm elementele care atestă puterea politică sau socială într-o republică descoperim că, la nivel teoretic cel puţin, povestea este foarte frumoasă. Poporul alege şi oferă nu conducerea ci responsabilitatea pentru ce se întâmplă în societate într-o perioadă de timp. În realitate însă… descoperim aceleaşi fetişisme care au spart imperii: Dumnezeu să ne ajute, Statul este sacru, sistemul este de vină. Uităm că până şi cel mai „verde” stat este făcut tot din oameni iar sistemul… este doar ceea ce fiecare dintre noi face. De la felul în care scriem până la felul în care se îmbracă şoferul de autobuz. Restul e poveste. Şi partea cea mai urâtă a poveştii este confuzia care ni se predă din literatură până în politică: în loc să vedem că idei şi practici sunt vinovate… credem că schimbân listele de nume pe care le alegem rezolvăm ceva. Numai pofta de a identifica vinovaţi este satisfăcută. Şi chiar şi ea doar momentan. Problemele, însă rămân.

Spaima finală

Pentru că trebuie să încheiem cumva această fantezie, îţi propun un exerciţiu: închipuieşte-ţi cel mai frumos scenariu pentru viaţa ta. Când ai toate amănuntele gata, când totul este pus la punct pentru ca tu să te bucuri de perfecţiune, vin cele două veşti. Una bună, una proastă. Cea bună este că din moment ce te-ai gândit exact aşa se va întâmpla. Cea proastă: că nu este sigur că ţi se va întâmpla ţie. Şi pentru a rezolva acest lucru eşti întrebat pentru ce vrei să te sacrifici: patrie? urmaşi? Pentru orice te vei pronunţa o să alegem un şef să se ocupe de asta. Dar şi el o să uite ce treabă are şi o să-ţi ofere aceleaşi scuze sforăitoare: neamul, partia şi celelalte lucruri care pot să scuze orice crimă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: