Poezie si animatie cu Billy Collins

traducerea poate fi activata in dreapta jos.

Billy Collins: Sunt aici ca să vă ofer porţia zilnică recomandată de poezie. Şi voi face asta prezentându-vă cinci filme de animaţie alor cinci poeme de-ale mele. Şi daţi-mi voie să vă povestesc despre cum s-a ajuns la asta. Deoarece combinarea acestor două mijloace este un act destul de nefiresc şi inutil.

Atunci când am fost Laureat pentru poezie în Statele Unite — şi îmi place să spun asta. (Râsete) Este un mod grozav de a începe propoziţiile. Pe când eram acest om atunci, am fost abordat de J. Walter Thompson, compania de publicitate, şi erau angajaţi de cei de la Sundance Channel. Ideea era să mă pună să înregistrez câteva dintre poeziile mele şi ei ar găsi specialişti în animaţie pentru a le transpune în animaţie. Iniţial am ezitat, pentru că mă gândeam că poezia poate exista doar pe cont propriu, Încercările de a pune poeziile mele pe muzică au avut rezultate dezastroase în toate cazurile. Şi poezia, dacă este scrisă după ureche, deja are propria ei muzică verbală după cum am fost compusă. Şi desigur, dacă citeşti o poezie care menţionează o vacă, nu ai nevoie să le arăţi oamenilor un desen cu o vacă. Adică, să lăsăm cititorul să facă puţină muncă.

Dar am cedat, pentru că părea să fie o idee interesantă, şi de-semenea sunt pasionat de desenele animate încă din copilărie. Cred că o influenţă mai puternică decât Emily Dickinson sau Coleridge sau Wordsworth avau asupra imaginaţiei mele Warner Brothers, Merrie Melodies şi desenele animate Loony Tunes. Bugs Bunny este muza mea. În acest fel poezia avea să-şi deschidă drum spre televiziunea de pretutindeni. Şi sunt în favoarea poeziei în locuri publice: poezie în autobuze, poezie în metrou, pe panouri de publicitate, pe cutii de cereale. Pe vremea când eram poet laureat, – iarăşi zic de asta, nu mă pot abţine, este adevărat — (Râsete) m creat un canal de poezie pe Delta Airlines care a rezistat câţiva ani. Aşa că puteai să te conectezi la poezie atunci când zburai.

Şi eu simt că este bine să scoţi poezia de pe rafturi şi să o introduci în viaţa publică. Începe o şedinţă cu o poezie. Aceasta ar fi o idee pe care ai putea să o foloseşti. Când pui o poezie pe un panou de publicitate sau la radio sau pe o cutie de cereale, orice, este ceva atât de neaşteptat că nu ai timp să îţi desfăşori scuturile anti-poezie care ţi-au fost instalate în liceu.

Aşadar să începem cu primul. Este o poezie mică numită “Budapesta,” şi în ea dezvălui, sau mă prefac că dezvălui, secretele procesului creativ.

“Budapesta.” Stiloul meu alunecă pe pagină ca şi botul unui animal ciudat cu forma unei mâini de om îmbrăcat cu mâneca unui pulover verde, larg. Îl văd cu adulmecă hârtia neîncetat, căutând, ca orice scurmător, care nu se gândeşte la altceva decât la larve şi insectele care îi vor permite să mai trăiască încă o zi. Vrea doar să fie aici mâine, probabil îmbrăcat în mâneca unei cămăşi în carouri, cu nasul băgat în pagină, scriind încă câteva rânduri cuminţi în timp ce eu mă uit pe fereastră şi îmi imaginez Budapesta sau orice alt oraş unde nu am fost niciodată.

Asta dă impresia că este mai uşor.. (Aplauze) Scrisul nu îmi vine chiar atât de uşor. Dar îmi place să pretind că o fac cu uşurinţă. Unul dintre studenţii mei a venit la mine după curs, un curs introductiv, şi mi-a spus: “Ştiţi poezia este mai grea decât scrisul,” ceea ce mi s-a părut greşit şi profund în acelaşi timp. (Râsete) Aşa că îmi place să mă prefac că vine de la sine. Un prieten de-ai mei are un slogan; şi el este poet. Spune, “Dacă nu reuşeşti din prima, ascunde toate dovezile că ai încercat vreodată.”

(Râsete)

Următoarea poezie este de asemenea destul de scurtă. Poezia poate să spună câteva lucruri în diverse feluri. Şi cred că această poezie se reduce la a spune, “Sunt zile în care tu mănânci ursul, şi altele în care ursul te mănâncă pe tine.” Şi foloseşte imagini de mobilier de păpuşi.

“În unele zile.” În unele zile pun oamenii la locul lor la masă, le îndoi picioarele de la genunchi, dacă vin cu această caracteristică, şi îi aşez în scaune mici de lemn. Toată după-amiaza stau faţă în faţă, bărbatul din costumul maro, femeia în rochia albastră, perfect încremeniţi, cu un comportament ireproşabil. Dar în alte zile eu sunt cel care este ridicat de trunchi apoi pus într-o sufragerie a unei case de păpuşi să stau cu alţii la masa cea lungă. Foarte amuzant. Dar cum ţi-ar plăcea ţie dacă nu ai şti de la o zi la alta dacă urmează să ţi-o petreci plimbându-te ca un zeu vivace, cu umerii prin nori, sau stând aici jos printre tapeturi holbându-te drept înainte cu mica ta faţă de plastic?

(Aplauze)

Câteodată este un film de groază pe acolo pe undeva. Urmatoarea poezie se numeşte “Uitare”, şi este un fel de eseu poetic asupra subiectului uitării. Şi poezia începe cu o anumită specie de uitare pe care cineva a numit-o amnezie literară, cu alte cuvinte, uitarea lucrurilor pe care le-ai citit.

“Uitarea.” Numele scriitorului este primul care dispare, urmată cu docilitate de titlu, de intrigă, de finalul care ţi-a frânt inima, de întregul roman, care brusc devine un roman pe care nu l-ai citit niciodată, şi de care nu ai auzit niciodată. Este ca şi cum, una după alta, toate amintirile pe care le găzduiai s-au hotărât să se retragă în emisfera de sud a creierului într-un orăşel mic de pescari unde nu sunt telefoane. Acum mult timp, ai spus la revedere numelor celor nouă muze şi ai privit cum ecuaţia pătratică îşi face bagajele. Şi chiar şi acum, pe măsură ce memorezi ordinea celor nouă planete, altceva dispare încetul cu încetul, poate floarea unui stat, adresa unui unchi, capitala Paraguayului. Indiferent ce ar fi, te străduieşti să îţi aminteşti, nu îţi stă pe vârful limbii, nici măcar nu se ascunde într-un colţ obscur al splinei tale. A plutit departe pe un râu mitologic întunecat al cărui nume începe cu L, după cât îţi aminteşti, pe apa propriei tale uitări în care te vei alătura celor care au uitat chiar şi cum să înoate şi cum să meargă pe bicicletă. Nu e de mirare că te trezeşti în mijlocul nopţii să cauţi data unei bătălii faimoase într-o carte despre război. Nu e de mirare că Luna din fereastră pare să fi dispărut dintr-o poezie de dragoste pe care obişnuiai să o ştii pe de rost.

(Aplauze)

Următoarea poezie se numeşte “Ţara” şi este inspirată de vremea când eram la facultate unde am cunoscut un coleg de clasă care avea să îmi rămână prieten. Trăia, şi încă trăieşte în Vermontul rural. Eu trăiam în New York. Şi ne vizitam unul pe celălalt. Şi când mă duceam la ţară, mă învăţa diverse lcururi cum ar fi vânătoarea de cerbi, care însemna de fapt, să te pierzi cu o armă, (Râsete) mă învăţa să prind păstrăvi şi alte chestii din astea. Şi apoi el venea în New York şi eu îl învăţam ce ştiam eu, în mare parte fumatul şi băutul. (Râsete) În felul acesta făceam schimb de cunoştinţe unul cu celălalt. În poezia care urmează este vorba despre el, încercând să-mi spună câte ceva despre o regulă de comportament casnic de la ţară, care mi-a fost greu să-l pricep din prima. Se numeşte “La ţară.”

“La ţară”. M-am mirat atunci când mi-ai spus să nu las niciodată o cutie de chibrituri cu aprindere la frecarea cu orice aiurea prin casă, pentru că şoarecii ar putea veni şi s-ar isca un incendiu. Dar tu erai complet serios când ai înşurubat capacul cutiei rotunde de tablă în care, spuneai tu, sunt ţinute chibriturile. Cine a putut să doarmă în acea noapte? Cine ar putut să alunge gândul că un şoarece oarecare meargând pe ţeava de apă în spatele tapetului înflorat, să ia un singur chibrit de lemn între dinţii lui ca acele? Cine nu l-ar fi văzut după colţ, zgâriind cu vârful albastru grinda din cherestea brută, flacăra neaşteptată şi creatura, pentru un moment scurt, strălucitor, catapultată brusc înaintea vremurilor sale — acum un incendiator, acum un purtător al făcliei într-un ritual uitat, un druid mic maro care iluminează o noapte antică? Şi cine n-ar observa, iluminate în vâlvătaia de flăcări, micile priviri de uimire admirativă de pe feţele tovarăşilor lui şoareci cândva locuitori a ceea ce era odată casa ta de la ţară?

(Aplauze)

Vă mulţumesc. (Aplauze) Vă mulţumesc. Şi ultima poezie se numeşte “Morţii.” Am scris-o după înmormântarea unui prieten, dar nu este vorba despre prietenul meu, ci despre ceea ce tot spunea elogiatorul, şi despre ceea ce toţi elogiatorii tind să facă, şi anume despre cât fericit s-ar simţi decedatul să se uite în jos să ne vadă pe toţi adunaţi. Şi din punctul meu de vedere, acesta era un început prost pentru vieţa de apoi, să trebuiască să fii martor la propria ta înmormântare şi să te simţi răsplătit. Aşadar scurta poezie se numeşte “Morţii.”

“Morţii” Morţii mereu se uită de sus la noi, aşa se spune. În timp ce ne încălţăm sau când ne facem un sandviş, se uită în jos la noi prin fundul de sticlă ale bărcilor raiului pe măsură ce vâslesc încet prin eternitate. Ne văd creştetele capetelor cum se mişcă dedesubt, pe Pământ. Şi atunci când le întindem pe un câmp sau pe o canapea, drogaţi probabil de zumzetul unei după-amiezi calde, ei cred că ne uităm la ei, ceea ce îi face să îşi ridice vâslele şi să rămână tăcuţi şi să aştepte aşa cum părinţii aşteaptă să închidem ochii.

(Aplauze)

Nu ştiu dacă vor mai fi animate şi alte poezii. A fost nevoie de mult timp, adică, este destul de neaşteptat să ai această asociere — mult timp pentru a pune aceste două lucruri împreună. Dar spun din nou, ne-a luat mult timp să punem roata şi valiza împreună. (Râsete) Vreau să spun că, aveam roata de ceva timp. Să te dai cu şlepul este o artă antică şi onorabilă.

(Râsete)

Am timp să vă citesc o poezie mai recentă. Dacă are un subiect, subiectul este adolescenţa. Şi este adresată unei anumite persoane. Se numeşte “Pentru liceanca mea preferată de 17 ani.”

“Îţi dai seama că dacă ai fi început să construieşti Partenonul în ziua în care te-ai născut, ai mai avea un an şi ar fi gata? Desigur, nu ai fi putut să faci asta singură. Aşa că nu mai contează; eşti bine aşa cum eşti. Eştiu iubită pentru faptul că eşti tu însăţi. Dar ştiai că la vârsta ta Judy Garland făcea 150 000 de dolari pe film, Joan d’Arc conducea armata franceză spre victorie şi Blaise Pascal îşi făcuse curat în cameră, nu stai! Vreau să spun că inventase calculatorul? Desigur, va fi timp pentru toate astea mai târziu în viaţa ta, după cei vei ieşi din camera ta şi vei începe să înfloreşti, sau cel puţin după ce îţi aduni şosetele. Din diverse motive îmi tot amintesc că Lady Jane Grey a fost regina Angliei când avea doar 15 ani. Dar apoi a fost decapitată, aşa că nu o lua ca exemplu. (Râsete) Câteva secole mai târziu, pe vremea când el era de vârsta ta, Franz Schubert spăla vasele pentru familia lui, dar asta nu l-a oprit să nu compună două simfonii, patru opere şi două mise complete pe vremea când era tânăr. (Râsete) Dar desigur, asta era în Austria în perioada de vârf a Romantismului liric, nu aici în suburbiile din Cleveland. (Râsete) Sincer, cui îi pasă că Annie Oakley era ţintaşă la vârsta de 15 ani sau că Maria Callas a debutat cu Tosca la 17? Credem că eşti deosebită doar fiind tu însuţi, jucându-te cu mâncarea ta şi uitându-te în gol. (Râsete) Apropo, am minţit despre Schubert care spăla vasele, dar asta nu înseamnă că nu a ajutat niciodată la treburile casei.”
Translated into Romanian by Aura Raducan for Ted.com

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.