16. Deutchland Halle, Zidul Berlinului Concertul pe care Led Zeppelin l-a sustinut pe 12 martie 1973 este pomenit de Petru Popescu in „Supleantul”. Scriitorul povesteste cum alaturi de alti tineri s-a dus la zidul Berlinului pentru a asculta concertul care avea loc in Vest. De fapt aici si incepe cartea autobiografica, scriitorul facand cunostinta cu Zoe Ceausescu in avionul in care se intorea din Germania. Atentia fiindu-i atrasa chiar de faptul ca fiica lui Ceausescu avea un disc al trupei care concertase.

In realitate insa, Deutschland Halle se afla foarte departe de zidul Berlinului, in vestul extrem al orasului.

„Trei ceasuri mai târziu, ne-am dus împreună la concert. „La concert” era o stradă chiar lângă zid, cu clădirile bombardate în ’45. Încă pline de moloz şi cu ferestrele astupate cu cărămizi.

„La concert” soseau îmbulzindu-se prin ganguri bombardate băieţii şi fetele din Berlinul de Est, îmbrăcaţi în jeans şi pulovere şi cărând pături şi pungi cu bere şi cârnaţi. Au întins păturile pe moloz, ştiau locul, se vedea, s-au aşezat, au aprins ţigări, au desfăcut berea. Dincoace de zid, îl savurau pe Robert Plant, tolăniţi pe moloz. S-a făcut atâta lumină dincolo de zid, încât s-au aprins burţile norilor. Purpurii, incandescente de la lămpi. Băieţii şi fetele din Est veniseră cu oglinjoare montate pe stinghii; ridicate vertical la un anumit unghi, puteai să zăreşti în ele formaţia, dincolo de zid. Cânta Robert Plant:

… there’s a feeling I get, when I look to the west,
and my spirit is crying for lea-eaaa-ving…

M-am ridicat în vârful picioarelor pe moloz, m-am agăţat cu mâinile de un colţ de ruină şi am furat vestul cu ochii într-un pătrat de oglindă cât un caiet de şcoală. Robert Plant avea o voce unică, nici de bărbat, nici de femeie, ascuţită şi în acelaşi timp viscerală, trecând dincolo de melodic – spunea ceva, dar ce spunea aproape n-avea importanţă -, ce atingea în mine era o nebună dorinţă nu de Occident, ci de normal şi simplu, de uman, de altfel decât viaţa mea pedestră şi captivă. Cânta cu ochii închişi, fără cămaşă, lucind de sudoare, mişcându-se ca o fiară senzuală, şi, dincoace de zid, fetele şi băieţii din Est unduiau tolăniţi pe moloz.”

…

„Obosisem stând în vârful picioarelor, aşa că m-am lăsat pe călcâie, scăpând oglinda din ochi. Şi atunci…

La nici doi metri de mine, ieşit dintr-un gang dărăpănat, cu un baston de cauciuc lung şi lucitor în mână, am văzut un Vopo!

M-am uitat repede peste umărul celălalt.

În spatele meu era o cărare prin moloz, către strada de unde venisem. Cărarea era neblocată, pustie. Puteam să fug.

M-am uitat iar în jur. Led Zeppelin tocmai tăcuse. Mulţimea de dincolo ţipa „Bis, bis!” – şi dincoace poate nimeni în afară de mine nu-şi dăduse încă seama că la fiecare deschizătură de hrubă… uite încă un Vopo, şi încă unul, şi încă unul! Poliţiştii… aşteptau! Am zărit încă doi, luptându-se să tragă după ei un obiect gros şi încolăcit şi greu de mânuit, o clipă mi s-a părut că e un şarpe fantastic – era un furtun de pompieri. Am aşteptat, şi poliţiştii aşteptau şi ei. Nu dădeau asalt cu bastoanele, nu dădeau drumul la furtun. Ce aşteptau?

Aşteptau ca formaţia să reînceapă să cânte. Pentru ca zgomotul şarjei poliţiei să fie acoperit de Led Zeppelin.

M-am rupt înapoi, pe cărarea aceea prin moloz. Am fugit către strada pe care venisem. N-am fost fugărit, n-am încasat nicio lovitură în cap ori în spate. Am ajuns în stradă. La un capăt, am văzut nişte camioane ale poliţiei poporului. Am fugit în partea opusă. Dar m-am oprit brusc. Günther!

Îl pierdusem pe Günther. Uitasem de el.
Şi, chiar atunci, muzica a reînceput, şi dinăuntrul ei am auzit ţipete.

Ţipau tinerii din Est, loviţi cu cauciucuri tari şi cu jeturi de apă, ţipau ascuţit de durere, şi tinerii din Vest ovaţionau orgasmic, şi Led Zeppelin cânta în forţă, mai asurzitor decât atacul poliţiei poporului. Günther, Günther! Ce să fac, să mă întorc, să-ncerc să-l caut, să-l ajut? Dar cum?

Se descurcă el, mi-am zis, e de-al locului… Dar îl văzusem la farmacie, era săritor, însă deloc descurcăreţ… Şi… l-am iertat pe loc pe Günther că era sclav roşu, l-am iertat închipuindu-mi bastonul de cauciuc rupându-i faţa plăcută şi zâmbetul de nordic şi apa izbindu-l ca un zid lichid. Apa din furtun putea să-i producă leziuni interne, ba chiar să-l omoare. Dar chiar dacă alergam înapoi, n-aveam cum să-nving furtunul şi bastonul… şi îmi scrântisem glezna, fugind de poliţia poporului.” Petru Popescu „Supleantul” 2009

„Tocmai atunci, o clipă numai, hindusul mă scapă din ochi: din spatele nostru mai vin nişte seci, însoţind o fată într-o rochie roz. Unul îi ţine o umbrelă.

Cât nu se uită hindusul, o şterg spre scara avionului, dar trăgând cu ochiul înapoi. Fata duce o poşetă tot roz, asortată cu rochia, şi sub braţ ultimul disc Led Zeppelin. Îl identific după copertă, ştiu toate discurile formaţiei. I had a dream, oh yeah… Crazy dream, uh-huh… Anything I wanted to know… Anywhere I needed to go… Trebuie să fie vreo medaliată olimpică. Olimpicilor li se fac toate chefurile. Apoi mă uit mai atent şi recunosc pupilele brune ca tutunul, recunosc ochii în care străluceşte o forţă ciudată, plictisită, dezamăgită parcă… Ciocănind din tocuri.” Petru Popescu „Supleantul” 2009

Adresa fostei Deutsche Halle Messedamm 26, 14055 Berlin

Adresa Maurerpark este intre Bernauer Strasse, Schwedter Strasse si Gleimstrasse unde se  afla in a doua jumatate a secolului XX o fasie de securitate intre est si vest marginita de Zid. Acum, artistii de graffiti au voie sa isi execute lucrarile pe bucatile de zid ramase aici langa stadionul fostei echipe patronate de STASI, Dynamo Berlin.