Astazi o sa fac ceva complet gresit. Unul dintre primele lucruri pe care le invata oricine in legatura cu poezia este reactia de a respinge ceea ce considera poezie proasta.
„Am auzit ce scrii si poeziile dumitale sunt proaste” am auzit o poeta spunandu-i unei femei care vroia sa citeasca niste versuri acum vreo 15 ani la mormantul lui Eminescu. Nu cred sa mai fi auzit de vreuna dintre ele de atunci. De obicei ne temem de poezia proasta. Ne temem ca o sa ne deruteze, ne temem ca o sa ne faca sa pierdem timpul, dar in primul rand stim ca o sa ne plictiseasca.
In acelasi timp, daca te intereseaza poezia, in orice epoca ai fi trait ca sa gasesti un numar rezonabil de poeme bune este nevoie sa treci prin biblioteci intregi de poezie proasta. Si teama de asa ceva te poate face sa pierzi cateva ocazii de poezie buna cat se poate de importanta pentru tine.
Dar cat de proasta poate sa fie poezia. In functie de imaginatia fiecaruia dintre noi tot atatea posibilitati de poezie proasta sunt.
Abia acum, dupa 5 ani de poetici ale cotidianului, cand abia a inceput seria relationala de ateliere la Dalles (ne vedem la 17.00 sambata) pot sa refuz impulsul de a lua la fuga poezia doar pentru ca mi s-ar parea proasta.
incerc sa gasesc ce consider eu ca este mai bun, si astept sa veniti si voi cu ce vi se pare mai bun.
Intr-o zi o sa suspendam si numele si o sa citim doar poezia. Chiar daca valoarea poeziei este dependenta de contextul culturii si momentului in care se afla o cultura, din cand in cand se poate suspenda tot si face si acest gen de lectura. Cum spuneam ar fi o greseala. dar o sa fie greseala mea. Ca sa ne bucuram de poezie.
