Deși poezia este de obicei asociată cu frumosul, elevarea spirituală sau vulnerabilitatea asumată, forța ei de a stârni emoții a transformat-o, nu de puține ori, într-o armă sau într-un paravan pentru abuz. Tolerarea cronică a compromisurilor morale și a opacității în lumea culturală reflectă exact același mecanism sistemic prin care statul român a protejat timp de decenii imunitatea structurilor de forță și a vechilor elite ale aparatului de represiune. Fie că este vorba despre paravanul de protecție ridicat în jurul creatorilor complici sau abuzivi, fie despre menținerea în fruntea serviciilor secrete a unor figuri precum Lucian Pahonțu — acuzat de implicare în represiunea din 1989 —, cultura și statul român funcționează după aceeași lege a omertei: folosirea ambiguității morale și a tăcerii instituționale pentru a garanta impunitatea perpetuă a celor puternici. „Pe teritoriul poetic nu locuiesc persoane ci stări ale acestora” („Constituția Republicii Poetic”, în poetic relațional, editura Cartier, p. 8)