1. Instalaţii – a) experimente expresiv-afective b) gâlceava poetului cu lumea sa c) rima
2. Corpuri - ritualuri & autodefiniri
3. Stări – a) reveriile afectivităţii b) drame casnice
4. Viziuni - ascendenţe poetice

Lucrul care te frapeaza la comentariile de poezie de astazi sunt legate mai ales de ruptura pe care o sugereaza intre textele comentate si orice alt lucru contemporan. Am avut şansa să mă număr printre cei care au jurizat ultimele trei ediţii ale concursului de poezie din cadrul festivalului Licart. Anul acesta am fost entuziasmat să îmi dau seama că a devenit din ce în ce mai greu să departajez poemele nominalizate. Ca în fiecare an, m-am apucat să punctez poemele pe care le-am primit de la Radu Herjeu, organizatorul evenimentului, fără să am nici cea mai mică îndoială că foarte puţini dintre cei nominalizaţi în acest an vor continua să scrie poezie. Şi tot ca în fiecare an, pe măsură ce am citit poemele, am renunţat la ideea de a acorda punctaje pentru ceea ce aceste poeme promit, puncte de încurajare. Şi asta pentru că poemele pe care le-am citit (chiar dacă uneori pripite, alteori înşelate de rezonanţe facile) conţin deja, toate, reperele unei hărţi poetice contemporane. Mai mult decât oricând, demersul jurizării poemelor semnate de tineri mi-a acordat ocazia de parcurge aproape toate zonele vii ale poeziei care se scrie astăzi.
Am avut surpriza să descopăr că poezia care începe să se scrie astăzi comunică din ce în ce mai clar cu tendinţe şi poetici contemporane din toată lumea şi am ales să arăt acest lucru în eseul de faţă. Cele patru părţi ale eseului încearcă să folosească alte instrumente decât eternele judecăţi de valoare plimbate de critica de întâmpinare de azi. Am încercat să definesc poezia pe care am citit-o la Licart 2009 pornind de la două concepţii complet opuse. Prima a despărţit poeticile artizanale, bazate pe un text construit de poeticile organice, legate de dezvoltarea aproape obsesivă a unui corp textual pentru care principala regulă de legitimare este autenticitatea expresiei personale. A doua împărţire a poemelor jurizate a privit pasivitatea unei stări izolate şi acţiunea unui demers poetic ţintit spre o viziune.
Aceste împărţiri nu au atras în mod automat şi o scară de valori explicită ci au oferit ocazia unei relaţionări mult mai fertile cu textele tinerilor poeţi. După cum sper că se va vedea, reuşitele stau alături de încercări timide, acest lucru fiind prea puţin important din perspectiva tabloului cât mai cuprinzător pe care ne-am propus aici să îl alcătuim.
La fel cum în zona artei a afirmat Mario Merz, “All art has been contemporary”, şi în poezie, chiar şi creaţiile clasice au avut un acum al lor. Acesta este un acum al poeziei de azi.

1. Instalaţii – a) experimente expresiv-afective

Ca şi anul trecut călătoria mea a început cu o serie de poeme care mi-au reamintit travaliul experimental al unuia dintre cei mai importanţi poeţi de astăzi, John Ashbery. Unul dintre cei mai veneraţi poeţi americani, Ashbery a atras reproşurile criticilor literari (chiar şi a celor care până atunci îl admiraseră) atunci când a publicat volumul „The Tennis Court Oath”(1977). El însuşi a caracterizat ceea ce făcea în acest volum ca pe o „demontare a limbajului ca să mă uit la părţile din care este făcut”. Această senzaţie am regăsit-o atunci când am citit anul acesta printre poemele nominalizate mai multe texte de Ana Maria Gârlău (Liceul Teoretic “Cuza-Voda”, Husi). Unul dintre acestea m-a făcut să dezvolt titlul acestei secţiuni pe care îl folosisem şi anul trecut, Instalaţii. p+ n0 e- este o succesiune de fragmente direcţionate unei virtuale persoane a IIa, faţă de care tânăra poetă pune în mişcare mecanisme expresive şi mici capcane în care elemente ale inocenţei sunt montate în scenarii agresive:
*manchester doesn`t believe in tears*
(…)
*
într-o zi te vei trezi plin de scame
vei şti că anaafostaici/
tibia mea se va plia perfect în
diplomatul tău şi
puloverele mele se vor dezintegra
de la etajul 1 până jos
schiţând în aer
balene orca şi ursuleţi koala(…)

sau tot Ana Maria Gârlău în fragmente in B minor, încă o dată motivul montării unor elemente cotidiene fragile (firimituri, pai) pe un fundal agresiv. (…)
in2009/ o să mă mut
în reţeaua ta/ să fim două
firmituri ude într-un pai prin care se uită
prietenii mei de la spitalul de nebuni(…)

Alteori, ca în poemul Scurtmetraj de Ioana Miron (Lic. de artă “Ştefan Luchian”, Botoşani), experimentul expresiv include formulări ale unei violentări a vârstelor corpului, a succesiunii naturale, sociale, interioare cu atribute dure, ca un exerciţiu de trezire, de căutare a unei certitudini a realităţii :
(…)Ţi-ai legat sânii cu două noduri de latex şi i-ai spânzurat de gât
Să simţi cum te sinucizi din vanitate.
Acum nu mai ai coşmar, ci doar insomnii.
Te sperie gândul că poţi apărea cu cearcăne într-o oglindă spartă ,
Că ţi se lasă sânii, in fiecare zi cu câte un centimetru şi nu ai bani să ţi-i repari
să devii o păpuşă gomflabilă cu sunete.
E ora de vârf şi tu nu ţi-ai plătit abonamentul la tramvai
pentru că nu mai vrei să fii împinsă,
pentru că nu mai vrei să puţi a haine care nu-s de firmă,
pentru că fugi de ce erai acum doi ani.
Ai insomnii,dar nu eşti singură.
E cineva langă tine care te pansează cu o limbă aspră şi te face să visezi fără să dormi.
(…)

Faptul că expresii negative şi nuanţe pozitive ale unei situaţii sunt sugerate aici, ca şi seninătatea cu care Ionuţ Pătraşcu (Col. Naţ. “I. L. Caragiale”, Ploieşti) descompune fiziologia respiraţiei pentru a o monta într-un echilibru social-natural în paralizia duminicilor ploioase :
(…)câte un cernobîl e fiecare
celulă a corpului tău
trebuie să inspiri
calculat ştii că
aerul tacit meticulos
îţi va fi erodat plămânii-ntr-o zi
ca pe-o bucată de cretă

cheamă pentru mine un teritoriu acoperit de prima femeie laureată din Marea Britanie, Carol Ann Duffy, care dincolo de evidenţa unei celebrări a femeii a impus şi acest joc al negocierii între condiţia pozitivă şi negativă a expresiei. Laurenţiu Ion (Colegiul Naţional “Constantin Cantacuzino”, Târgovişte) acroșează o temă gravă în e vorba de cancer, copile și face acest lucru fără nici un complex:
cerul e o orhidee sălbatică îngropată în mine
se decupează un spital în care toţi intră dar nimeni nu mai iese apoi un portret suprarealist
părul te sufocă îţi curge conturul nu se mai păstrează forma unui trup pe care curge metal
sub unghii cresc alte celule care vor să te înghită (…)
moartea e scara ta acum
până se va termina aerul să-mi poţi vorbi
tu vei fi coborât
deja

Titlul meu preferat dintre poemele sale este însă toate filmele româneşti au un final trist unde preferă să folosească o succesiune de fragmente pentru a formula expresiv specificul temei alese. Am mai văzut acest lucru la Anja Utler, poeta germana contemporana care isi construieste poemele fara sa tina cont de topografia si cronologia istoriei, experimentand cu modalitatile de lectura si cu formulele dialectale ale limbii germane. Laurentiu Ion formuleaza :
(…)
v-aş putea spune că sunt fericită pentru că atunci când voi fi tristă voi fi moartă
sau să vă povestesc cum se feresc uneori oamenii de mine
toţi avem câte ceva de povestit dar nu îndeajuns să ne folosească la ceva
viaţa are puteri de care nimeni nu este sigur

numele meu este alice şi azi împlinesc două luni de când am murit (…)

Inca si mai clar aplicat jocului pronuntiei pomenit mai sus este Laurentiu Ion in poemul d în loc de t şi t în loc de d:
anaïs pronunţă d în loc de t şi t în loc de d.
pe tristeţea ei o cheamă alice.
îi place să se imagineze propria mamă, se spală pe cap şi îşi zâmbeşte.(…)

1. Instalaţii – b) gâlceava poetului cu lumea sa

Acum, că influenţa beatnicilor americani pare să-şi fi consumat explozia influenţei directe in poezia noua din România, nuanţarea discursului poetic cu bătaie socială pare să aibă nevoie de alte referinţe, mult mai clar concentrate asupra intimităţii. Poeta americană Carolyn Forche a promovat explicit poeticile afectate de conflicte locale şi a formulat propria sa istorie familiala (provenita din Slovacia) folosind elemente minimale ale existentei cotidiene. Acelasi lucru il remarci atunci cand citesti poemul ieri de Sabina Comşa (Col. Naţ. “A. Şaguna”, Braşov)
(…)Vecinul meu vinerea se crede
blondă şi se dă la un bufon
de la parter ca să-i dea pizza moca.
Vecinul meu zice că şcoala
e-un pub , acolo se ţine o piesă unde
ori spectatorii ori nespectatorii
sunt proşti.
Vecinul meu n-are un picior
are o pedală.

Opozitia sarcastica la cursul evenimentelor si o rafuiala cu simbolurile patetismului este perceptibila si in Clovnul retro, un alt poem nominalizat al Sabinei Comşa:(…)
Clovnul retro i-a promis
un costum scilpicios de acrobată.
La spectacol, cu faţa plină
de frişcă a îmbrăţişat-o,a simţit atunci mirosul de balegă şi iarbă.
Şi lumea a aplaudat.
Şi lumea a aplaudat.
A aplaudat ţâţele vânzătoarei
lăsate, nişte cearcăne de clovn.

Alteori, poetica tinerilor autori se cantoneaza in formule 60-iste, cu un demers de fortare a metaforei orientate spre exprimarea interogativa a traumei cum se intampla in Dureri de Albulescu Synthia (ColegiuI Nationa”l.C.Bratianu”, Pitesti)
De ce mă dor în fiecare seară
Doi luceferi ca doi ochi
Trişti, naufragiaţi pe umăr
Şi întunericul din mine
S-aprinde-n scânteieri de maci?
De ce prin vene îmi cutreieră-o vioară
Si cresc, din gemetele ei, copaci ?

Ceva mai colocvială, poezia Unitate de Cristina - Paula Miclea (Colegiul Naţional “Silvania”, Zalău), defineste o pledoarie pentru valorizarea elementelor intime afirmate in opozitie cu lumea discursului cotidian agresiv:
(…)“Haha, care va sã zicã , domnişoarã.
Dumneavoastrã, adicãtelea.. mai credeţi ìn..
ìn ce, dom’le?
ìn .. ìn ştiţi dumneavoastrã.

In dimineţi cu ceasuri târzii ìn care
alarma ìmi sunã bip biP bIP BIP BIP
dinãuntru’pânã ìmi face capul ţãndãri ?
Da.
Mai cred şi-n cafele
cu efect instant de adormire,
şi mai cred şi-n scrisori ce strãbat capete de ţãri
doar pentru a ajunge la destinatarul greşit.”
şi da, fericire e.
E ìn bolul de cereale cu lapte,(…)

Din ceea ce am citit in poezia scrisa astazi, cel mai aproape de acest fel de abordare este poetul italian Andrea Inglese, pentru care ″cea mai grea misiune de astazi pentru cei care au aspiratii intelectuale, chiar si minime, este aceea de a nu fi previzibil in forma si discursul pe care il au. Singrul mod in care poate fi pusa in valoare aceasta imprevizibilitate mi se pare că se poate face prin infruntarea felului de viaţă al cuiva, prin întruparea subiectivităţii, compromisă zilnic de limitele sinelui în experienţele comune.″ Poemele sale ( a debutat în 1998 la Milano) au fost remarcate pentru dialectica sine-lume pe care o analizeaza acordand vietii de zi cu zi o valoare simbolica. Mai puţin nuanţată, dar construind în aceeași direcţie a confruntării eu-lume scrie Ioana-Felicia Constantin (Liceul Teoretic Ion Neculce, Bucuresti) în poemul Goluri de ″şi″:
Trăim cu goluri în suflet
Trăim cu viata toata intr un suflu
Eu n am trăit cum se trăieşte
Eu m am trăit pe mine…(…)
Strigăm diverse
şi cumpărăm
Un şir de realităti sinistre(…)

1. Instalaţii – c) rima

Poate o să vă mire faptul că poemele care încearcă să refacă puterea pierdută a rimei au referinţe contemporane dincolo de formulările ironice. Pentru mine, tratarea cu o seriozitate ireverenţioasă a rimei, după ce mă face să trec peste explozia poeziei expansive din anii 80-90 şi chiar peste recent lansatul volum semnat de Cosmin Perţa, primul volum în care un poet important dintre cei debutaţi ân ultimii ani insistă asupra rimei, pentru a face vorbi despre Yahia Lababidi, un poet tânăr (n. 1973) care combină origini egiptene şi libaneze şi s-a bucurat de cronici elogioase la debutul său. Nu neapărat abordarea rimei cât desfăşurarea unui discurs serios fără vârfuri sau ironii explozive face pentru mine această legătură cu Toamnă funebră de Daniş Mădălina (Colegiul Naţional ,,Gh. Roşca Codreanu”, Bârlad) :
(…)Creşte rugina pe pielea-mproşcată
De vânturi amare si ţipete seci,
Tuşesc să văd dacă toamna se-neacă
În buze uscate de sunete reci.

sau cu poemul Şopteşte-mi în care Andrei-Cătălin Lasc (Col. Naţ. “N. Grigorescu”, Câmpina) face exerciţiul unui discurs cu rime discutabile dar lipsite de complexele unei confruntări cu tradiţia:
(…)Arată-mi ce-i sărutul, aruncă-mă în mare,
Să mă înec în gânduri, şi-n firele de sare,
Şopteşte-mi tot ce vrei, nu înţeleg ce spui,
Şopteşte-mi fără suflet, căci sunt al nimănui…

Şi strânge-mă cu sete, să-ţi simt pulsul slăbit,
Fii tu vulcanul meu, ca să mă nasc din lavă,
Fii tu oceanul rece, căci eu sunt o epavă…
Şopteşte-mi tot ce vrei, acum, că m-ai găsit.

2. Corpuri - ritualuri & autodefiniri

Ceea ce de obicei numim corp nu se identifică întotdeauna cu limitele persoanei noastre. Negocierea acestei limite, fie că e vorba despre continuarea persoanei noastre prin persoane apropiate sau prin cuvinte, este, indiscutabil una dintre temele fertile pentru poezia de azi. Poate mai mult decât oricând poţi să vezi acest lucru la poetul francez contemporan Yves Bonnefoy, pentru care formularea poetică parcurge trasee permanente între istoria personală, individuală sau familială şi istoria poeziei. Am putut să văd aceeaşi orientare în poemul maraton cu picioarele amputate de Marina-Evelina Cracană (Gr. Şc. Ind. "Demostene Botez", Truşeşti) :
(…) vecinii mei

metalici precum uşile lor de acasă

n-au văzut niciodată mai departe de lemnul uşii mele

dar, mai ales în scenariile pe care Maria Evelina Cracană le pune în aplicare în poemul flash-uri, unde garderoba urbană este încărcată cu sensul unei raportări la lume:
pe străzi

ca într-o discotecă unde lumina e

livrată ochilor pe ritmuri techo

printre oameni care-şi fac

gratii din propriile mâini -

bizară dorinţă de a cere puilor congelaţi să zboare

mi-am pus gluga pe cap aruncându-mi

în lume

doar jumătate din faţă şi niciun

ochi (…)

şi în cele două poeme pe care tot ea le semnează, unde elementele biografice devin scenografie încărcată cu sens afectiv pentru un moment prezent:
(…) îngerul

pasăre bizară

mi se chirceşte noaptea

printre frunzele ficusului

din colţul camerei

(retrospectivă #2#)
şi
(…)când eram mică

mama îmi lega cheia cu un şiret lung

în jurul gâtului când pleca de acasă.

şi astăzi mai simt

ceva

ca un metal rece

atârnând în dreptul inimii (retrospectivă)

Mai mult, poemul pune sub semnul întrebării chiar şi condiţia estetică a poeziei într-un mod cât se poate de explicit:
(…) astea nu-s versuri

sunt scârţâit de uşi în care şi-au prins mâna

toate vârstele trăite şi netrăite (…)

(parasomnie de şters ochelarii)

În poemul care nu mai trebuia să vină, Mihai-Ionuţ Ologu (Lic. Teo. "Mihai Eminescu", Petroşani) formulează reperele unei continue « plecări » spre celălalt accentuând amănuntele percepţiei subiective. Aceasta este o zonă în care astăzi excelează unul dintre cei mai importanţi poeţi tineri polonezi, Tomasz Rozycki. Dacă poetul polonez defineşte istoria propriei sale familii şi a propriei sale sexualităţi în termenii întâlnirii cu un necunoscut senzual şi, deci, cât se poate de concret, Mihai-Ionuţ Ologu fragmentează discursul pentru a câştiga în putere:

(…)adorm peste tot/ nu pot să ştiu

exact unde’ai putea fi

.

în microbuz închid ochii

ca să te văd pe stradă

tresar

doar la gândul că

trotuarele visează oameni trişti

.

sunt o gamă largă de feţe zâmbitoare

şi dacă nu

închiriez

de la ocazii speciale c

hill când sunt cu prietenii

ignorant doar când eşti prin preajmă

sleepy

e o născocire mai veche

(…).

îţi citesc gânduri cu o lanternă

fixată de maxilar

ţin strâns de foi închid

ochii

şi aştept

blocat

într-un cuvânt care se referea la mine

(…)
Mult mai acută este formularea aleasă de Adina-Ioana Paraschiv (Col. Naţ. „Calistrat Hogaş”, Piatra-Neamţ) în Amurg târziu:
Îmbrăcăm pielea încinsă Când ceştile goale Răsună de febră Cu porii neoane-aprinse De spasm Zorii muşcă din vise
Sau ritualul tensionat propus în sociobiologie sau suburbiile oraşului de provincie de Diana Cristea-Şerban (Col. Naţ. "Constantin Carabella", Târgovişte) :
(…)mă trântesc pe parchet şi rup fiecare bucăţică din mine văd cu patruzeci şi şase de ochi vorbesc cu de două ori mai puţine guri fluturii mă acuză că trăiesc în ei că m-arunc singură la gunoi (…)
Tensiunea aceasta poate fi considerată o continuare a reacţiilor acute la manierismul şi virtualizarea relaţiei poetice impuse de metodele şcolăreşti de predare a poeziei. Este normal ca reacţia să fie violentă, rezultatul crud şi uneori şocant:

(…)oamenii singuri vor

să se mănânce să vadă ce gust au când

sunt trişti.

şi-ar pune pungi pe cap

dacă i-ar înţelege cineva spun că

nu eşti fericit dacă zâmbeşti

scrie Andreea Ghica (Col. Naţ. "Constantin Carabella", Târgovişte) în Dă un semn de viaţă.
Vorbeam despre o continuare, şi este vorba despre o continuare care nu se fereşte să expliciteze influenţele, cum este cazul lui Ionuţ Pătraşcu (Col. Naţ. "I. L. Caragiale", Ploieşti) în ne e tot mai sete:
şi golim sticlele până sună

- ca Popescu - a clopot

apoi facem libaţiuni

pe care cimentul rece ni le refuză

ceilalţi nu-nţeleg

şi se-ngrămădesc în patru labe

să ne soarbă berea de pe jos

unde eşti, Dumnezeule

vino să ne salvezi,

să ne mântuieşti la super-ofertă

să ne plăteşti factura la lumină

şi să ne calci cămăşile pătate,

scoate-ne la o bere din când în când

Sigur că avem de-a face cu reformulări, dar aceste reformulări sunt abia la început, ca un teren de încercare pentru instrumentele poetice abia puse la treabă în ultimii 20 de ani. Asta dacă ne vorbim despre poeticile româneşti, pentru că urmele acestei rescrieri pot fi redescoperite în poetica europeană de la Kavafis până mai recent în Levantul lui Mircea Cărtărescu ori în poemele norvegienei Cathrine Grøndahl.
Ceea ce reţine atenţia în aceast nouă formulare a poeziei este poate cel mai bine formulat de Elena - Andreea Neagu (Liceul Pedagogic Mircea Scarlat, Alexandria) în design la început de iarnă: (…)

într-o artă ca asta mai ingrată decât evoluţia

prostească a lucrurilor deja iesite din uz, noi devenim

reclame pertinente din idei abia scoase

din naftalină.

ne remodelăm aptitudinile ca pe nişte partituri în disonanţă;

rochia asta nouă îmi vine mai bine decât surâsul

ăla oricum prea gol din spatele ferestrei,

palmele mele percep acum mai bine noţiunea de dragoste ruginită

e un design căruia m-am supus fertil şi cu îndemânare.

Este vorba despre o disponibilitate ieşită din comun pentru acceptarea critică a modelelor refuzate din punct de vedere poetic de poeţii ultimilor 10 ani. Această disponibilitate poate că o să fie uitată, poate nu o să reziste dar acum ea poate fi identificată în poezia celor mai tineri scriitori şi ocazia pe care acest aspect o oferă ţine chiar de revigorarea unor instrumente poetice pe care le credeam depăşite.
Corpul fizic este îmbogăţit astfel de oglindirea în mituri şi în structuri mentale ale unor civilizaţii nu doar îndepărtate ci şi epuizate de efuziunile turistice. Exotismul lor pierdut este recuperat prin formularea poetică în linia acelui epic în imagini pe care îl revendică britanicul Matthew Sweeney. Aceste tendinţe pot fi detectate în poemul Însingurare de Ioana Someşan (Col. Naţ. "Mircea Eliade", Sighişoara):

Dac-ar fi aici Iona,

S-ar minuna de cât de singur şi trist e

momentul acesta. (…)

Nici măcar cuvintele nu mai sună

nu se mai au....

Şi totuşi ea se-ncăpăţânează să bată.

Şi bate, şi bate...

Aşa am ajuns

să cred ca iau parte

la un ritual african

de trecere

la singular.

Cu siguranţă alegerea titlurilor nu este întotdeauna cea mai fericită pentru unele dintre poemele tinerilor care au concurat în acest an. Dar, aşa cum se întâmplă în cea mai mare parte a poeziei lumii, vorbim despre poetici în formare, într-un moment în care mizele şi accentele poemelor sunt încă se mai dispută.
Acest tablou nu ar putea să fie niciodată complet fără desenele hotărâte care reţin gesticulaţia contemporană a detaliilor cotidiene propulsate în scenarii care parcă hotărăsc destine. Este unul din puntele distinctive ale cehului Petr Borkovec, pe care l-am regăsit în poemele lui Valeriu Andrişcă (Col. Naţ. "Grigore Moisil", Oneşti):
pe scara rulantă de la mol stau două sute de picioare epilate cu braun silk-epil ca în excursie câte doi - câte doi , nişte roboţei (made in china doi lei preţ fără tva) . bărbaţii cu ochii aproape închişi par un televizor programat să se închidă peste cinşpe minute / bărbaţii cu gândul la bere şi fotbal citesc ziare alb negru pe băncile de metal din colţ , oamenii se iubesc oriunde chiar dacă preţurile promoţionale dispar / chiar dacă iubirea lor nu e decât un extraterestru cu capul verde pătrat (latura doi cm) .în oamenii se iubesc oriunde

şi ceva mai pregnant din punctul de vedere al ritualurilor familiei în surpriză kinder / bombă:
creierul meu nu mai e de mult o lume de surprize
kinder unde fetiţele power puff salvează pe oricine
mereu / nici măcar un trenuleţ cu baterii care merge
pe aceeaşi şină în jurul bradului de crăciun .
creierul tău e o cameră în care se întind ţevi de
scurgere ca la subsol , o bombă cu ceas fabricată
în afganistan , acolo unde războiul nu se desfăşoară
într-un centru comercial cu reduceri / oamenii nu
aşteaptă mail-uri cu felicitări de crăciun .
eu am crescut - tu ai crescut iar grasul ăla cu barbă
nu o să vină nici la mine - nici la tine / nici la noi .

Probabil că definirea identităţii este una dintre tentaţiile pe care poezia adolescenţilor le resimte cel mai acumt. Acest lucru poate să fie văzut, de exemplu, la un poet contemporan catalan ca Josep Grifoll dar şi la Ştefania Anuţoiu în noi.blocuri gri pe regina maria (Col. Naţ. "Mircea cel Bătrân", Râmnicu Vâlcea):
noi suntem alb şi negru
de pe eşarfele emo in carouri.
noi trăim împreună
într-o lume
desenată cu cretă pe trotuar;
(…) Welcome, Suflet!
You have 0 unread messages.

sau în poemul pe timp de criză cu o accentuare a decorului amănunţit urban:
zâmbetele sparte se repară acum cu şurubelniţa, (…)
doar noi alergăm cu 60 km/h pe regina maria maşinile
claxonează in piano forte iar la kaufland e trafic
printre cărucioarele pline cu legume.
ai venit la mine să-ţi recuperezi
sufletul aruncat în pat ca o rufă extenuată
de atâtea inspiraţii si expiraţii pe secundă.
îmi reciţi incă
de pe bonul fiscal primit la casă toate
sortimentele de ciocolată terminată
în mai puţin de o zi.
Pentru asemenea detalii suntem tentaţi să mergem spre referinţe poetice din anii 60, în poezia americană ori în explozia cotidianului din anii 70 în Italia ori la poezia românească 80-istă. De fapt, nici un moment această zonă nu a fost părăsită, una dintre cele mai cunoscute poete bulgare contemporane, Mirela Ivanova lucrând în continuare cu elementele cotidianului asumat afectiv. O ilustrare a acestei tematici o oferă Simina Andreea Piţur (Colegiul National "Radu Greceanu") care riscă să piardă eficacitatea limbajului încercând să insiste asupra unui ritual de experimentare senzuală a întâlniri dintre lume şi concepte în Lucruri de prisos:

(…) Apăs creionul chimic pe limbă
Al naibii de tare. Gustul amar
Saliva mi-l plimbă
Până la amigdale
Şi, cu negrul sacrificiului pe buze,
Blestem dărnicia mea,
Zădărnicia mea,
Cu v-uri obtuze. (…)
Din acelaşi loc pare să pornească Diana Cristea-Şerban (Col. Naţ. "Constantin Carabella", Târgovişte) dar scenariul mitologic din poemele ei este dublat de o decupare a experienţelor în lumina sensului fundamental (viaţă-moarte), cum se poate sesiza în radiofrance în direct:
(…)degetele când învaţă la matematică
aud picurii robinetului
stricat din ziua în care i-am spus prima dată
mamei
că la grădiniţă se bat covoarele
am hotărât să traversez în fugă strada pe care
câţiva ani mai târziu s-a întâmplat
să aţipesc
3.Stări – a) reveriile afectivitatii

În paralel cu reformularea agresivă a efectelor poetice, poezia contemporană cunoaşte o foarte serioasă revigorare a lirismului în forma sa originară. Lirismul care pare contestat sau jucat ironic de poezia cotidianului revine cu formulările pe care la noi mai ales poeţi originari din Basarabia au avut curajul să le încerce cu succes în ultimii ani (Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Hose Pablo). Ceva mai în vârstă dar consacrat pe deplin în această direcţie este poetul basc Bernardo Atxaga. În poezia tinerilor care acum se pregătesc să îşi publice primele poeme aceste aspecte sunt perceptibile în poemele semnate de Diana Cristea-Şerban (Col. Naţ. "Constantin Carabella", Târgovişte) care în sofa/r song urmăreşte infiltrarea elementelor afective într-o scenă a exagerărilor de natură cinic-parodică:
(…)
vorbim trei minute până se întrerupe
despre lifturi blocate între etaje
îi e cam frică să apese pe buton se electrocutează când urcă pe scări
îi bate inima atât de repede
încât o aud dacă stau cu urechea lipită de uşă
i-am spus să nu-şi mai stingă ţigara pe soneria mea
altfel ne despărţim
se debarasează de geantă ca-ntr-o aruncare cu ciocanul
îmi sparge ochelarii cu ramă patrată
şi râde
e convins că vânzătoarele de la madame titine
ştiu tot ce facem
(…)
Fie că este vorba despre familie sau intimitate inter-personală, reperele poetice ale comunicării sunt formulate la fel de metaforic, demersul liric fiind concretizat prin abolirea traseelor consacrate ca în poemul clipe de Ioana Stanciu (Col. Naţ. "Calistrat Hogaş", Piatra Neamţ):
(…)liniştea să ţi-o aşez felii pe masă,
să facem tăcere în loc de dragoste,
iar în podul palmei adună-mi dermatograful
înecat în lacrimile naşterii urletului
clipei noastre.
Uneori, efuziunea lirică în cel mai bacovian stil este decupată de margini brusc relocate din limbajul imagistic contemporan în poetica încercată de Elena Rusu (Colegiul Naţional "Calistrat Hogaş", Piatra-Neamţ) pentru Sanatoriu:
(…)Risipă
a tinereţii bolnave
în sanatoriul lor nenorocit
buline negre
dungi albe
bube verzi
în cabinetul puturos
al terapeutului chipeş
singurul cu activitate matinală.

Calităţile limbajului, forţa expresivă a unui cuvânt sau a unei construcţii lexicale sunt bine puse în valoare de Carmina Telpeşel (Col. Ec. ""Maria Teiuleanu") în averse imaginare:
nu întâmpin recesiunea cu un realism ţignit, doar
mă izmenesc la golul din minte, burtă şi buzunare prin nepăsare/
stau pe fotoliul din sufragerie şi aprofundez decesul căţeluşei mele Dina, moartă din ’98
când eram mică, încă mă speria sfârşitul lumii din 2000 şi credeam că sufletele animalelor merg în Rai/
în clasa a şaptea, profu’ de religie mi-a împuşcat mortal iluzia/ a zis că sufletele animalelor mor odată cu
trupurile lor/ ce ştie el?/ sunt sigură că Dina aleargă acum prin raiul câinesc, departe de hingheri,
pureci şi căpuşe care să o supună unor donaţii de sânge fictive alături de Laika şi Picioruş Mic/
dinozaur ierbivor dispărut din Jurassic period/ care astăzi beneficiază de cetăţenie imaginară în
lobul occipital al creierului meu. (…)
Este vorba despre exploatarea potenţialului expresiv al limbii care la făcut celebru pe poetul maghiar Andras Petocz. Acesta a speculat sonorităţile limbii sale mergând până la experimentarea poemului sonor.
Mult mai cuminte este poemul conturat de Alin - Radu Furtuna (GSI Dragomir Hurmuzescu,, Medgidia) în VARSTE:
Sa-i punem iarasi coloana de lumina
Lunii, ce-n plasa ei de raze ma poarta,
Transformand orele in flamingo
Roz, ca in noaptea Calea Lactee
In care se topeste curcubeul tineretii mele

Oricât de paradoxală ar părea expresia cu iz de poem din anii 50 (Labiş, etc.), suflul poemului său încearcă totuşi o expresie vie a sensibilităţii de azi.

Mai clar, acest lucru este atunci când poemului de mai sus îi alăturăm compoziţiile Andreei Ghica (Col. Naţ. "Constantin Carabella", Târgovişte) unde cu aceleaşi elemente simple ca şi în cazul colegului său din Megidia rezultatul este mult mai personal:
(…) Asta se întâmplă doar în unele zile Când îţi dai seama că lucrurile cele mai importante Sunt ascunse în zâmbete. Ne spun de atâtea ori că e vremea să Ne maturizăm fără să cerşim mila celor Care nu cunosc viaţa mai bine decât noi.
în Rebecca, ce să fac cu o singură viaţă? şi încă şi mai hotărât declarativ în poemul În stânga, jos:
(…) greu
e sa începi să trăieşti
printre atâţia oameni
care nu te visează.

3. Stări – b)drame casnice

Aproape în mod automat personale devin formulările poetice care pleacă de la universal casnic. Valzhyna Mort din Belarus este unul dintre exemplele de virtuozitate în politizarea dramelor familiale şi exprimarea acestora ca fragmente de discurs revoluţionar. Irina Gruia (Col. Teh. "Media", Bucureşti) identifică tensiunile unui asemenea univers în Obicei :
În timp ce soţul se descalţă şi se trânteşte în patul în care nu demult pluteau împreună

mama-şi ţine copilu’

cu mâinile uscate şi slabe.

şi-l priveşte

cu ochii obosiţi;

şi plânge pentru el,

pentru că-l are,

pentru că-l iubeşte.

iar bebeluşul o curăţă de tot răul.

apoi creşte şi pleacă.

Imaginarul casnic este transpus în limbajul afectiv individual de Alexandra Văcăroiu (Col. Naţ." Constantin Carabella", Târgovişte) în scurt –metraj:
Mi-e aşa dor de tine
Că uneori îmi doresc să deschid şifonierul de dimineaţă
Şi să te găsesc pe un umeraş,
Aşteptând cuminte.
Te ridic frumos de-acolo,
Îţi pun braţele pe ale mele,
Ochii,buzele, la locul lor,
Îmi lipesc corpul de tine atent
Şi-o să-ţi zic a miia oara:
"Eşti haina pe care vreau s-o port azi"
Reuşita Alexandrei Văcăroiu stă mai ales în capacitatea de a formula concis stări ambigue de conştiinţă opoziţii eu-tu sau părinţi-copil fiind topite în gesticulaţia de automotivare ca în in for the kill:
(…)
“Ai mei nu mai dorm împreună”
De vreo 15 ani/Casa e goală
Şi tot ce pot să fac e
Să mă înghesui în plapumă
Ca în propria piele

Alteori aceste tensiuni sunt lăsate în surdină sub poetizarea abia simţit ironică. Wakako Kaku este o poetă japoneză cunoscută mai degrabă ca textier pentru piese de muzică pop, dar demersul ei insiuează elementele poeticului într-o lume a corpului. Corpul este exteriorul pentru Ştefania Anuţoiu (Col. Naţ. "Mircea cel Bătrân", Râmnicu Vâlcea) iar exteriorul ei este (sau ar trebui să fie pentru că poemul este construit pe clamarea acestei nereuşite) intermediat de părinţi. În schimb, poemul ei plasează în spaţii ermetice elementele formulării personale, prietenii imaginari:

eu nu am părinţi cul
să mă înţeleagă
măcar o oră din douăşpatru
(…)
pentru că
ei citesc cifrele
doar pe bacnotele de 500 lei.
eu nu am părinţi cul
care spun lucruri trăsnite.
am doar prieteni imaginari
înghesuiţi in borcane transparente
iar aerul e la reducere –
de sărbători.

4 Viziuni - ascendenţe poetice

La prima vedere, discursul poetic are în viziunea câtorva dintre tinerii poeţi ai acestui an un sens imediat. Fie că acest sens este formulat aluvionar, prin integrarea detaliilor cotidiene ca în poemul jacqueline de Diana Cristea-Şerban (Col. Naţ. "Constantin Carabella", Târgovişte)

mă urmăreşte dimineaţa
când spăl tricouri în chiuvetă poartă
o rochie lăbărţată de la second/ de douăzeci de ani
ascultă patti smith şi se întâlneşte cu tot-felul-de-indivizi
de la care păstrează amintiri/ambalaje
de ciocolată/
pungi de hârtie/fotografii polaroid/
doarme pe canapeaua din bucătărie
când îi atrag atenţia că e prea aiurită uită
aragazul aprins toată noaptea mâncăm
savarine cu frişcă vegetală în fiecare vineri
seară în l’accordéoniste îl cunoaşte pe
barman
vorbesc într-una despre lautrec
si klimt duce gunoiul o dată la două zile întinde
rufele încalţă pantofii găsiţi în pod şi
insistă că nu e deloc complicată

ori prin recuperarea unei gesticulaţii religioase, ca în Mama de Ramona Ţăruş (Gr. Şc. "Dr. Mihai Ciucă", Săveni) :
Ţi-a apus pe frunte, mamă , semnul crucii
Şi -a făcut din ochii tăi stinşi, altare
(…)

sau la Cîrjă Mihai-Vasile (Colegiul Naţional "Ştefan cel Mare", Suceava) în Către crucea de pe spatele meu
(…)
oamenii n-ar trebui să ştie
şi să ceară
veşnicia dintr-un cuvânt
oamenii ar trebui să strige
şi să fugă
de timpul prea somnoros
ce hibernează în cuvinte
(…)

şi în poemul Mărite Doamne de Radu Niţescu (Col. Naţ. "Sf. Sava", Bucureşti)
(…) Eu am inima din patru icoane

Şi trupul din pietrele zidirilor tale

Care s-au topit într-o lespede

De cinci sute de ani.

Mărite Doamne,

Fă Semnul Crucii pe fruntea mea.

Am doisprezece ani.

întotdeauna este perceptibil sensul existenţial al poemelor scrise. Mai mult poate decât poate deocamdată suporta din punct de vedere expresiv limbajul poetic contemporan, dar este o încercare care merită făcută. Motivele religioase nu ajung să depăşească încărcătura poetică deja atribuită lor de tradiţia poetică dar accentul aici merită pus pe asumarea unei ordini universale şi accesarea acesteia prin intermediul limbajului poetic.
Această asumare poate fi recunoscută şi în poemul Grădina strămoşilor de Andreea Popia (Lic.Teo. "Traian", Constanta):
(…)
În grădinile noastre
cresc strămoşii
pe care i-am îngropat
când am avut
pământ.

Unde căutarea acestei ordini exterioare se îndreaptă spre o lume tradiţională a strămoşilor. Surprinzătoare pentru un poet contemporan din Europa, tema revine şi în poemele altor scriitori foarte tineri. Am vorbit şi mai devreme despre poemele Marinei-Evelina Cracană dar aici aducem în discuţie poemul atât de subconştientă de tot ce mi se-ntâmplă pentru abordarea acestui motiv al strămoşilor dar mai ales pentru felul în care reuşeşte să îl integreze într-un joc expresiv viu.

dintr-o dată
punctele cardinale
mă apucă dement de picioare
mă-ncalţ pe jumătate
fug
las uşa descuiată / patul nefăcut/corpul meu în cute de cerşaf
şi
mă trântesc pe vreun deal plin de ierburi înalte
cu toţi strămoşii răsfiraţi prin mine
(…)
sufletul se caţără pe mine/ se aruncă fără paraşută
din vârful capului până-n pieptul tălpilor
îmi întinde buzele pe-un zâmbet
mi-ascunde ceasul în râu/ orele nu mai respiră/ îmi cresc plămâni peste tot
vântul îşi uită degetele pe gâtul meu
simt în cap o bătaie cu perne
fulgi alunecând până-n stomac şi coapse
sufletul meu e nud
fericit
ca un copil cu obrajii unşi de lapte
şi ochii uriaşi
adoarme ţinând inima în mâini
ca pe un sân dezgolit
Rar abordată de poezia europeană contemporană, această tematică este legată mai degrabă de scriitori african sau, de ce nu jamaicani, de azi ca autorul cu dublă descendenţă (ganeză dar şi jamaicană) Kwame Dawes dar, de curând am întâlnit aceleaşi motive la poeţi maghiari contemporani.

Definind toate aceste tendinţe am trasat o hartă în mişcare a direcţiilor pe care astăzi poezia le urmează, deopotrivă în Europa şi în lume, în România şi în ţări învecinate, identitatea acestor direcţii fiind mai puţin una naţională şi mai apăsat una pe care o oferă domeniul demersului expresiv: identitate poetică.