Lista nominalizaţilor pentru Concursul PEN New VOICES 2015 – secţiunea poezie din România
Este al treilea an în care PEN International primeşte texte ale autorilor care încă nu au publicat pentru concursul Pen New Voices. Pen Club România a anunţat cu ceva timp în urmă selecţia naţională pentru proză şi poezie. Juriul de poezie a acordat note iar poemele finaliste le puteţi citi mai jos.
Concursul este adresat tinerilor poeţi şi prozatori cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani (neîmpliniţi până la 1 septembrie 2015), care nu au publicat încă un volum la o editură până la închiderea concursului (dar care pot sa fi publicat în diverse reviste pe hârtie sau electronice).
PEN Romania alege cei 2 candidaţi (unul pentru proză şi unul pentru poezie) cu ajutorul unui juriu alcătuit din 3 membri PEN. Cele 2 manuscrise selectate vor fi traduse în engleză de PEN Romania şi trimise apoi la sediul PEN International de la Londra.
Selecţia internaţională va alege o primă listă lunga de 6 nume, apoi o listă scurtă de 3 nume, din care se va alege câştigătorul final. Acesta va fi anunţat la congresul anual PEN International din octombrie 2015 şi va primi un premiu de 1000 de euro. Scriitorii nominalizaţi în finala scurtă vor fi ulterior implicaţi de către PEN International în diverse actiuni culturale.
Juriul PEN Romania pentru secţiunea de poezie a dat note între 1 şi 10 iar primii patru clasaţi pentru fiecare jurat pot fi văzuţi aici. Mai jos sunt notele mele de lectură pentru juriul selecţiei naţionale, secţiunea poezie şi textele propuse pentru concurs de finaliştii acestei selecţii. (r.ţ.)
Clasamentele juriului românesc pentru secţiunea de poezie
Ioana Ieronim
Laurenţiu Malomfălean
Alexandra Negru
Alin Boeru
Cristina Stancu
Răzvan Ţupa
Alexandra Negru
Bogdan Titiu
Cristina Stancu
Laurenţiu Malomfălean
Simona Popescu
Alin Boeru
Bogdan Tiutiu
Cristina Stancu
Alexandru Negru
Laurenţiu Malomfălean
Magda Cârneci
Cristina Stancu
Laurenţiu Malomfălean
Alexandra Negru
Alin Boeru
Nominalizări finala naţională PEN New VOICES
Cristina Stancu, Alexandra Negru, Laurenţiu Malomfălean, Alin Boeru, Bogdan Tiutiu
Cristina Stancu
Propune o serie de confesiuni lirice destul de atent construite în jurul unor expresii ale traumei: „până jos e viteza luminii în patru secunde/ oasele mărunţite nu rămân în apă/ pastilele în anorexie nu te fac să dispari//”. Curajoasă în multe momente, poezia din acest grupaj suferă doar la nivelul consistenţei: „am o pancartă mare cu free hugs în loc de inimă/ şi a început să fie suportabil”.
uneori suntem fericiţi
lipiţi cu scuipat pe fruntea celuilalt
o familie inventată de isteria frumuseţii
închegată în ceva străin
o supradoză
a zis că suntem singuri dacă nu zâmbim
în aceleaşi coşmaruri
(înger îngeraşul meu promit să nu mai fiu)
& oricât te-ai chinui nu contează cât de trişti
sau cum se măsoară muţenia
copilul handicapat al dumnezeului
despre care îţi vorbea cu palmele întinse
gestul care a împrăştiat harul peste capete
într-o noapte cineva i-a bătut la maşină imaginile din cap
i le-a împins una câte una pe sub uşă
la capătul urinalului
(îmi pare rău că nu am să-ţi dau niciun sens)
când morţii mei întâlnesc pe-ai tăi şi schimbă note de subsol
eu pisez pastile pentru bolile de mai târziu
pregătesc pilaful pâinea fac provizii de tutun şi aştept
îmi vei citi până vom vedea moartea înfigându-şi cracii
în ceşcuţele noastre de ceai
în coşmarurile pe care le vom trăi în sevraj
muşcăm colţurile buzelor celuilalt
puţind a vodcă vomă incendierea golului
ascuns într-o petardă undeva în sângele nesimţit
am încercat să forţăm spaţiul
neînchiriat dinăuntru
şi tu sfârşit cu un zâmbet
urma să-mi spui dacă
mai urmează ceva
(acolo jos sunt lucrurile noastre ne învelim şi tot intră frigul)
‚‚azi ne-am descoperit mintea’’
‚‚nu arată pe nimeni cu degetul’’
ca în copilărie: să vorbesc
cu un înger despre frica lui
(până la sfârşit voi vedea
tot ce e de văzut)
nu ne-am născut în ziua cleiului din gât
era ziua soarelui ce abia învăţa să aiureze
suntem locul unde ne aprindem lumânările
‚‚câteodată îmi vine să arunc de sus ceva care să taie’’
unde nu ne-am aştepta
& poţi foarte bine
să-ţi faci o cafea şi să
aştepţi o ilustrată cu apocalipsa
cine să ne facă din nou
(într-una din zilele astea îmi voi înfige o gură de sticlă în creştet
şi voi uimi pe toţi cu tragedia mea plină de membrane transparente)
până jos e viteza luminii în patru secunde
oasele mărunţite nu rămân în apă
pastilele în anorexie nu te fac să dispari
‚‚ai fost şi tu odată un leucoplast cu rivanol’’
(vorbeam despre ruptură explozii interne când
te uiţi în oglindă şi nimeni de recunoscut
în creierul ăla un idiot care nu-şi mai poate
ridica braţele te-ar curăţa de piele şi te-ar da la)
timpul e un retard mintal
o omidă din care să ieşim teferi
gata pentru o nouă răbufnire
o viaţă uscată îmbibată în tine
ca o crustă în care te ascunzi
de-aia încerci să te fereşti
săpând gropi intrând în locuri rupte
înghiţim pe nemestecate o bară a celulei
expirăm şi crestăm
lucrurile se murdăresc atât de repede
(ne urâm pentru că de fapt nu suntem aici
dar hai să nu spunem nimănui)
acum Zia îşi face bagajele
separă oamenii de hârtie
îşi scrie pe ea poeme lungi
îşi arde sufletul pentru a încălzi lumea
‚‚a învăţa să nu te opreşti pentru că ai înlemni’’
când plâng ei de fapt se abţin de la orice altceva
dacă i-ai ruga să te ajute să te avortezi
te-ar băga într-un sac şi te-ar mângâia până seara
degeaba ai încerca să redirecţionezi palmele salivate
sunt atât de blânzi că şi-ar fuma glandele pentru tine
(n-ai recunoaşte nimic dar oamenii ăştia
încă nu ştiu că nu pot face om din tine)
ne-am sinucide între noi dacă ar însemna că ne sprijinim
că ne sprijinim ne sprijinim
cu soarele prea în dreapta mergeam repede
ne închipuiam că trăim de fapt închideam ochii
fotografiam lucruri[1]
lasă-mă să dansez în cancerul meu
împărţită pe bucăţi de comă aş trăi ca-ntr-un nod marinăresc
fiindcă eu aici aşa mică vă pot vorbi doar despre supravieţuire
hai cu mine, marilyn, vino, promit că
oamenii nu există iar realitatea nu se vindecă nici cu moarte
şi deasupra aerul se strânge într-o pungă de plastic
pentru data viitoare
ca fetiţa din povestea pentru copiii
care se sinucid pentru că au uitat unde
şi-au pierdut vieţile
încotro în ei şi-au aruncat jucăriile
& de câte ori nu m-am simţit suspectă pentru că eram
fobia de a trăi
zid în care locuieşti fiecare zi o chirie pe viaţă
şi dacă vrei să mori eşti un clişeu linşabil
nimic nu trebuie să fie evident
au zis în tine deja saliva lumina
(acum meriţi o aripă)
dacă ar fi aici moartea ţi-ar spune să beleşti bine ochii
şi să te ascunzi sub papuci
nu uita să râzi ca-n desene animate
la gluma asta din jur
gluma asta din tine
toţi oamenii cărora le-aş mai putea trimite scrisori /
toţi bărbaţii care m-au văzut rezemată de nimic /
verile când râdeam anesteziaţi pe mal /
cu picioarele în bocancii lui şi bocancii lui în mare /
aceste imagini frumoase ne lasă cu noi doar minţile
aceste imagini frumoase nu recuperează nimic
toate zvâcnirile violente ale corpului şi eu care
voiam să-l inhalez pe furiş ca să-l păstrez cum nu ştia că e
dacă ţi-aş vorbi despre realitate în termeni precişi
ţi-aş povesti fapte ştiinţifice despre fum
mai bine vineţii şi jegoşi încercând să ne abţinem de la ceva josnic
noi nu ştim cum să stăm aşa împăcaţi aşteptând ziua de mâine
care nu va aduce nimic noi în toată pacea asta egală vrem mai mult să ne cărăm
pentru că aşa incompleţi şi defecţi dar perfect calmi nu avem ce căuta
venelor nu le e foame paharele nu ucid aerul
astăzi deja anesteziată
ar trebui să ne ciopârţim şi ne vom ciopârţi
pot întinde mâna pot aspira la bulimie
încuiată într-un film mut despre pături negre
handicapatul din mine se pişă pe diapazonul din tine
dacă te mai prind în azilul meu de nebuni
îţi tai toate degetele & nasul şi te atârn la recepţie
de cuiul din ţeastă,
kapiş?
o lobotomie cât mai sarcastică
minţile noastre panouri solare şi mori de vânt
parazăpezi cu ochi mecanici învineţiţi
(pumni de paranoia nesomn rupt)
doamne doamne îşi scoate ochii pe ffw
noi bem o cafea şi ne tot uităm în sus
oricum nu aş mai putea mutila altceva
multe nu mai reuşesc
la sfârşit vom muri într-o imagine
vom uita cum să ne vorbim
poezia ne va despărţi în silabe
şi ne va arunca din vitrină
vezi şi tu de la un punct încolo suntem toţi îngroziţi
după ce înţelegem ce ni se întâmplă ne privim în oglindă
suntem adorabili muţi perfect demenţi
ce ai în ochi e moarte cu ochii ăia
ai tăi care credeau că vor arăta totul
nu mai reuşeşti nimic
cei din jur la fel de sociopaţi
te pot decapita mult mai repede
iar copilaşii isterici ca tine
au învăţat să mimeze rutina lor
să se prefacă în boli care ţipă identic
în linie dreaptă
nu uita că toată mintea ta e închipuită
că aproape ţi-ai supravieţuit
aveam de gând să
te iau de mână
şi să mergem un pic mai departe
puteam supravieţui
puteam supravieţui
numai dacă începeam să ne vorbim
(dar eu mă aştept să respir din prejudecată)
(sunt un trepied)
(un cuier)
un om care s-a spus tot şi nu se mai poate şterge
coma nu salvează bulimia e o glumă care atacă dinţii
Bună ziua,
Am 23 de ani
şi sunt o proastă.
azi aş vrea atât de mult să dispar şi să nu doară
să nu lase urme
a învăţa să te deplasezi doar ca să nu te calci în picioare
moartea vine să-ţi şteargă mucii de pe realitate
moartea nu e ca noi nu e ca noi moartea nu e ca noi
moartea nu are doar două variante moartea are toate variantele
(înger îngeraşul meu promit să nu mai fiu)
golurile de memorie nu mai înseamnă nimic
farfuriile cu lacrimi zdrobirile gunoaiele călcate
în picioare tot căcatul lumii de care aparţin
în care plescăie tragismul
ca un neon pe fundal
asta nu vrea să spună nimic
să te ascunzi în capul cuiva până doare şi durerea începe să-ţi transpire
şiraguri lungi de cretini îmbărbătaţi cu vene scurse
asta nu vrea să spună nimic
ne tot rugăm să înfigă cineva unghiile din milă să păstreze tot ce se poate
să ne lase undeva pe o prispă împotmolită să ne uscăm ca frunzele de mentă
înainte de marea macerare
nu mă pot zbiera casc şi eu gura ca voi dar nu iese nimic
mă antrenez şi acasă dar orice-aş face sunt o simplă pagină neagră
aş vrea să scriu ceva foarte trist care să te facă să plângi pentru mine
dar tristeţea e într-un loc curat şi se zbate în gol
dacă nu vrei să fii aici nu înseamnă că vrei să fii dincolo
să ai în grijă o armată de televizoare stricate
să locuieşti într-o pisică mâncată pe interior de oameni
‚‚nu m-am supărat, constat însă că am început să putrezesc’’
aş vrea să-ţi spun ceva atât de trist încât să plângi puţin
pentru tine acum când afli că s-a terminat
harap-alb îşi face bagajele şi se aruncă din turn
aşa se va termina pacea e un cancer care explodează aerul
acel element de luciditate încuiată în formol din fiecare fibră de creier:
daţi fiecare câte-un picior în cur celui din faţă şi umblaţi
de fapt tot ce mai vrem e să fim dezlegaţi ca să plutim
în propria zeamă netezită ca în poeme
am vrut ca tine să cobor într-un copac tânăr
până la marginea conductei să respir aerul stătut
să dau călduros din umeri un habar n-am milostiv
cică nevoia de demenţă
nu contează
am o pancartă mare cu free hugs în loc de inimă
şi a început să fie suportabil
mama moarte nu ştie nimic
nici dacă ne-am despica unii pe alţii
să analizăm ce rămâne
mama moarte nu ne va lipi la loc
o încuiem afară şi sperăm să degere
când ne gândim la mama moarte
trec prin noi fraze înţelese numai de bebeluşii
ce vor muri a doua zi într-o pungă de gunoi
importată din rai
cineva să ne facă din nou împreună
dar cine să ne facă din nou
eu sunt federer lovindu-se cu racheta în cap într-un spital de nebuni
tu eşti djokovic care-şi taie cu fierăstrăul picioarele pe furiş
n-ai întrebat nimic doar ai privit şi ai lăsat să-ţi scape o durere
pe sub tălpi în timp ce pluteai şi-mi spuneai că e important
vânzătoarele coboară în lac ducând în braţe mâncare pentru iarnă
doar aerul se mai clatină pe picioarele unui nimănui care ne-ar hăcui
dacă ne-ar prinde tresărind pe drumul dinspre biserică peisajele albe
se închină aşteaptă un răspuns dinspre limita orizontului unde circulă
camioane iar străzi nu sunt decât pentru copaci şi grâu
îmbrăţişăm un kil de făină
ne îngăduim să stăm pe loc
cu azbest şi oameni la cutiuţă aşezaţi cu dichis în metal
căutând disperaţi o gară a evadaţilor
alături de care să-şi bea cafeaua fără să tresară pe dinăuntru
în urnele sigilate ale raftului din spitalul de nebuni părăginit
ca o veche uzină comunistă tenul lor e azbest fiindcă
iarna nu se va sfârşi e lumea de cârpă e mintea unei cămăşi de forţă
– tot ce ştim sigur e că trebuie să ne onorăm obligaţiile sociale
înainte să rămânem fără ţigări
dimineaţa când lângă tine cineva nu s-a mai trezit
iar tu n-ai ştiut altceva şi ai aşteptat zile de mâine
unii dintre noi ar prefera coma
unii dintre noi ar prefera coma
(oricând vei vedea o scamă te vei gândi la mine)
când oamenii cu etichete vor să moară ne cheamă să-i asistăm
mergem în cămăşile noastre roz de soră împrumutată cui nu trebuie
mergem să privim plivim îngrijim deşeurile replantăm rădăcinile
punem leucoplast pe gratii le spunem oamenilor cu etichete
că etichetele au murit iar ei pot trăi uneori când nu vor să ne creadă
le spunem că noi nu suntem noi îi hrănim cu lumealuna-mămăliga-luminoasă
pată peste pată totul e armonios deţinutul politic povestea
cum un mare om a murit în celulă visând că mănâncă luna
o mămăligă luminoasă iar noi toţi cu burţile goale salivăm
zeci de ani prea târziu
poate că există lumi unde tot ce am imaginat vreodată
se îndură de noi şi ne ţine de cald
când mă învăţa să mă dezbrac în lumină
mă trezeam dimineaţa şi mă chinuiam să tresar zâmbete
malformaţiile dinăuntru nu mai ştiau care le e rolul
să te fută sau să se fută şi toate războaiele astea înrăite gratuit
se petreceau doar în fotografii şi cărţi poştale iar
dumnezeu era numai un proiect în mintea unui fotograf
de suburbie care se preocupa să mutileze digital chipurile
tuturor oamenilor pământul era o otravă masată la tâmple
de un cretin şi spectacolul nu se termina până când
nu aveam toţi câte un detonator sub limbă
cum e să te ridici din pat dimineaţa şi pleci exact unde e nevoie
curiozitatea mea a fost mereu una clinică oamenii sunt fascinanţi
doar aşa, la marginile creierelor când îşi ţin respiraţia pe vârfuri
ţi-e dor de lucruri pe care nu le poţi scrie în poeme
şi oamenii nu sunt buni la nimic
e 11 şi nu te iubeşte nimeni
acum poţi să mă înjuri de morţii cui vrei tu
aceste imagini frumoase ne lasă cu noi doar minţile
aceste imagini frumoase nu recuperează nimic
în noaptea aceea am ieşit să te caut
să găsesc locul unde te gândeai să-ţi răzui respiraţia
plănuiam să te ţin în braţe până îţi trece
cineva pe fundal stătea cu reportofonul în mână
înregistrându-şi ritmul respiraţiei
dar azi eşti în mare parte genunchi
dacă vrei să plângi construieşte păpuşa care va plânge pentru tine
dacă încerci să treci prin zid vei rămâne în zid
e prima lecţie de supravieţuire primită de la oamenii mari
trebuie doar să taci nu te mişca te vor coborî
puţin
şi-ţi vor aduna picioarele îţi vor pune
frâne de mână şi-ţi vor înceta principalele funcţii
acolo în capul tău unde nu contează nimic altceva
iar oamenii sunt sterilizaţi la intrare şi înjuraţi la ieşire
aici nu există locuri la buget doar atacuri de foame
şi paranoia în drum spre casă şi moartea făcând cu ochiul
unui copil într-un azil de bătrâni
în epilog manechinele de la 5 dimineaţa uitate de
vânzători pe mesele de operaţie se deschid în
cafeaua de la automate
Alexandra Negru
Propune o poezie a confesiunii dozate atent:„Câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut/ să ne fie ruşine cu dramele noastre mici/”. Motivele nu sunt lăsate la voia întâmplării, mai ales atunci când este vorba despre imagini sau secvenţe violente, perspectivele sunt răsturnate notând reuşite surprinzătoare: „Un şobolan scârbos îmi/ roade circuitele minţii, cândva o să rod eu din el//” sau „această cutie/ neagră/ unde soarele e un glob disco/ şi frica/ îşi retrage curelele din jurul plămânilor/ şi respiraţia/ nu mai doare/ da//”.
#Iluzia căldurii
azi soarele nu a mai apărut
nici pe ecranele chinezilor;
a fost întuneric şi
pe întuneric trecem
în ilegalitate, proiecţii tribale
pe zidurile blocurilor, spaţii strâmte în care transpirăm
şi strivim
insectele dinăuntru,
când durerea e un lucru concret, animalul pe care l-ai privit
direct în ochi şi l-ai recunoscut
ca pe un prieten mort,
gura duhnind a alcool,
scoţi foarfecele şi decupezi
răni frumoase, în oglinzile liftului
apărem radioactivi,
ochi roşii
privind în golul dedesubt,
încotro mergem,
nu e niciun semn cu exit,
niciun buton de panică,
cerem pe litere
tandreţe
şi
nu primim; cerem
soare
şi ne proiectează
pe ecrane uriaşe
iluzia căldurii,
cum
ai pune pe un om
multe haine
şi te-ai aştepta
să nu se mai simtă singur.
# Switch
O să rămân o vreme aici,
cu capul descusut în palme,
şi cineva o să se joace cu întrerupătorul,
şi o să treacă mult timp
până o să-mi revin.
Nu mă aştepta, sunt într-un loc
în care nu mai am nevoie de carcase, şi e o muzică bolnavă
pe fundal, un frig care intră în mine
şi conservă toate părţile sănătoase,
ziduri moi de care mă lipesc
ca de barba ta lungă de sălbatic şi doliu,
niciun om şi nicio apropiere,
un somn alb de ospiciu şi
o hologramă care-mi ţine de urât
în minte,
nu mă aştepta,
sunt egoistă,
sunt rea,
sunt ce ai ales.
#zona zero
Intimitatea mea e această barieră electrică
prin care te las să treci
pentru că-mi eşti drag,
cu inima ta hăituită şi bormaşina cu care-mi faci semne frumoase în memorie,
şi teama asta bolnavă
să nu mor
înaintea ta,
mişti degetele pe piele
şi distrugi
toate celulele negre, urmele
abuzurilor,
coşmarul în care am stat o vreme
scufundată
ca într-o cadă plină, plină
cu frică,
ieşim în stradă şi sângele nostru nociv luminează tot oraşul,
e un fel
de a înfrunta totul,
dragostea noastră e cea mai sinceră scenografie,
ne încolăcim unul de celălalt şi asta înseamnă
siguranţă, o linişte dementă în minte
în care totul pare posibil,
mă săruţi
şi în gură
se zbat violent
tot felul de insecte .
# Exhibit no.1
Ce o să mai rămână
din noi,
iubire,
oase, păr şi unghii
aşezate după frumoasa
radiografie a morţii,
poate un volum de poezie bună,
citită cu voce tare, brutal, după un pahar de absint
şi un pachet de kent rusesc, în nopţile negre
ca filmele lui kubrick în care
ne-am văzut feţele desfigurate şi am învăţat
să le iubim,
câţiva oameni în care am avut curajul să credem, care ne-au făcut
să ne fie ruşine cu dramele noastre mici,
de la care
am învăţat cum să ne scoatem
viermii din inimi şi cum să
coasem găurile acelea,
cărora le-am citit din ginsberg şi plath,
pe care i-am infectat
cu demenţa noastră,
cărora le-am arătat cât de frumos e oraşul
noaptea şi cât de nesigur,
o garsonieră goală într-un cartier mort,
câteva mărunţişuri
uitate pe masa din bucătărie, urma gândacului
pe care l-am strivit de perete
într-o mică criză de furie,
ce-o să mai rămână din noi,
iubire,
mă întreabă
vocea asta neagră
din capul meu
pe care o cunosc dintotdeauna.
#21.jackpot
Doar 21 de ani şi simt deja că-mi ajunge.
Cu toate astea
învăţ să-mi rezist, să nu mă zdrobesc
sub maşini, când alerg prin oraş,
urmărită de o boală imaginară.
Nu mă poţi învinovăţi de nimic,
eu iubesc tragic şi dau dracului la fel de uşor pe oricine
îmi greşeşte. Simt pericolul cum simte
câinele omul rău prin aer
şi fug spre el
să-l îmbrăţişez ca o capcană.
Nu pot opri asta. Cineva mă loveşte cu pumni furioşi
în plex, în stomac, apoi suflă în gura mea ca într-o pungă de hârtie
până se calmează totul.
Mâine o să o ia de la capăt,
aici, în colţul ăsta de întuneric unde
fiara care a crescut pe dedesubt suportă pentru mine totul.
Oricât aş ţine ochii închişi,
senzaţia asta nu o să dispară.
Un şobolan scârbos îmi
roade circuitele minţii, cândva o să rod eu din el.
#Optimistique-moi
Acest microcosmos al nostru
pentru care
am părăsit lumea şi cele sfinte,
unde dinţii ascuţiţi, metalici,
au devenit
inutili,
unde ne-am refugiat
pervertiţi şi nocivi
să ne albim sângele
şi memoria,
această cutie
neagră
unde soarele e un glob disco
şi frica
îşi retrage curelele din jurul plămânilor
şi respiraţia
nu mai doare,
da,
această dragoste în care ne mişcăm
despuiaţi şi copilăroşi,
dragul meu,
e singura salvare a noastră.
#witch drums
În părul ăsta negru
de vrăjitoare
locuiesc
toate sălbăticiunile minţii mele,
şi visele
deformate,
şi mâna putrezită
care coboară
în unele nopţi
să mă bântuie,
chiar şi tu,
cândva,
când te-am găsit
eviscerat,
agăţat într-un cârlig,
şi gândul sinucigaş, şi pereţii
albi de spaimă
pe care îmi scuip
cancerul,
în părul ăsta
negru
de vrăjitoare
urlu şi blestem,
mă sufoc
şi nu mă aude nimeni.
#Habits of my heart
Pentru o vreme am avut totul,
dansul, băieţii, gesturile simple,
primele mâzgâlituri
pe hârtie care imitau perfect haosul meu,
disciplina nemţească a tatei,
rezistenţă şi candoare,
rezistenţă şi ace de siguranţă,
rezistenţă şi rezistenţă,
astăzi
viaţa mea s-a întors la 180 de grade şi
m-a lovit puternic peste faţă,
au rămas doar
paraziţii ascunşi prin fişiere pe care
de atâtea ori le-am crezut distruse,
m-am îmbrăcat într-un plastic atât de rezistent încât
nici eu nu mai ştiu cum să-l dau la o parte,
odată o să adorm cu ţigara în mână
şi o să iau foc,
culori de curcubeu ca într-o baltă de benzină pe asfaltul umed,
e aproape inuman, nu ai să înţelegi,
încerc să trăiesc într-o linişte desăvârşită, să învăţ tehnica
criminalului a cărei victimă
nu va şti niciodată ce a lovit-o,
din ce unghi, cu ce motiv,
îndepărtează-te,
aştept doar ceva care să mă declanşeze.
#radiografie cu monştri
Mă uit în jur şi chiar nu am dreptul să fiu
mai furioasă
decât femeia decapitată în mijlocul străzii
pentru o faptă nedovedită. Decât femeia
care stă în bus lângă mine
încercând să-şi ascundă vânătăile
pe care se minte că le merită.
Ce se întâmplă la câţiva km depărtare, pe aeroportul din Donetsk,
pe străzile Ucrainei,
reuşeşte să vibreze sinistru în aerul
din camera mea. Fotografia zilei
arată
un orfelinat prin care gloanţele au zburat
ca într-o scenă slow motion
cum făceau odinioară
avioanele de hârtie ale micuţilor.
La final, tapetul cu unicorni distrus,
puful pernuţelor
care au substituit căldura maternă
atâta timp
călcat de bocancii mari
ai soldaţilor.
În altă zi, o altă fotografie
ca o radiografie monstruoasă din
punctele fierbinţi ale lumii. Rebeli purtând
pe braţe
alţi rebeli, schilodiţi
într-o luptă incorectă.
Departe de toate astea,
eu, ochiul laşului
privind din adăpost,
spectacolul acid al unei generaţii
sălbăticite.
#let the storm come
e o geometrie ciudată a firii, această dragoste,
cu tandreţe şi frică în miezul halucinogen al nopţii;
cerul coboară lângă noi,
îi putem atinge luminiţele, iar tu devii aproape real,
aproape destructibil; un sfânt cu zâmbet de lup ascuns în barba lungă.
suntem rebeli şi răniţi,
dragostea noastră a coborât în stradă; poţi să mângâi
ce a mai rămas sănătos şi bun, să îmi învârţi cheiţa de la spate,
să speri că mă voi comporta ca o păpuşă cuminte.
copil am fost şi totul a dispărut,
furia stă ascunsă sub preş ca praful dinaintea uşii; mi s-au şters pistruii, odată cu ei
toată ura şi mila pentru umanitate.
încă pot să am tot ce îmi doresc când ţin ochii închişi,
şi e de ajuns,
lumea e un supermarket, e Funtown,
cineva îmi pune o ordine firească în sânge
şi mă învaţă cum e cu supravieţuirea.
e o geometrie ciudată a firii, această dragoste,
cu mâna ta
pe inima mea
ca pe o Biblie: mărturiseşte.
#din ultima rătăcire
reculul acestei lumi îmi zdrobeşte pieptul,
cârtiţele sângelui se împrăştie pe toată podeaua;
din aşchii îmi ridic şi-mi scutur bine inima.
învăţ legănatul morţilor, merg cu ei în rând, le învăţ obiceiurile,
cânt cu gura plină de pământ; tu nu auzi, tu nu.
cutie de morgă patul meu, simulez somnul.
degetele tale, electrozi împrăştiaţi pe trup, încearcă resuscitări;
te trag aproape, pe o sfoară,
în ochii tăi moare toată îndrăzneala; sunt una şi aceeaşi cu spaima omului care se aruncă în gol,
după mine rămâne aceeaşi mizerie.
facem radiografii după fiecare luptă,
ca amintire: vedem ce s-a mai rupt, ce fel de sentiment trebuie să lăsăm să se prindă.
iubiţi de gumă printre focuri, ne deformăm, ne deformăm.
mine ascunse sub flori între noi,
cine rămâne viu traversând, câştigă.
Laurenţiu Malomfalean
Foloseşte elemente banale pe care le supune unui proces de contextualizare lirică: „ascult maşina de spălat/ vinerea asta mi-am pus hainele gri/ le-am uitat înauntru le-am scos/ le-am pus la uscat le-am ascultat cum se usucă/ duminică le-am călcat aranjat în dulap//”. Poemele sale se derulează ca nişte exerciţii cărora le-ar fi prins bine o selecţie mai atentă a versurilor de multe ori prea încărcate cu momente care funcţionează în sine, dar care par în plus în poem.
- Coşmar în coşmar
*
am devenit un bărbat ingenuu şi demodat
mă trezesc îmi simt unghiile crescând
inima ca pe-o mănuşă de box îmblănit
zece bătăi şi căldura din piele s-a scurs
în cearşaf în parchet înaintea chiuvetei
las apa să curgă beau direct de la sursă
din pumn acest om de neanderthal însetat
las apa să curgă să se-ncălzească
vreau să-mi deschid porii
din carne din creier din măduvă de pe sex
las apa să curgă să mă-ncălzească
n-o mai suport rece decât în coşmar
îmi înmoi mâinile mi le mângâi în apă
vreau să-mi aud oasele pârâind
apoi dizolvându-se brusc
vreau să-mi prelungesc prospeţimea
câteodată periuţa de dinţi pare mai moale
sentimentul că s-a rupt ceva-n ea
că deja trebuie s-o arunc
am trecut prin atâtea noidoi împreună
cu ea şi cu piaptănul cu balsamul de rufe
săpunul meu drag poate cel mai bun prieten
adorm în vană cu dăruire totală.
şi capul deasupra ca dumnezeu înaintea facerii.
adorm în van, mă voi trezi ca şi cum
faceţi linişte sunt în ceamaiposibilădintre lumi.
** timp liber
ascult maşina de spălat
vinerea asta mi-am pus hainele gri
le-am uitat înăuntru le-am scos
le-am pus la uscat le-am ascultat cum se uscă
duminică le-am călcat aranjat în dulap
ca şi cum ziua când le-aş purta va fi ultima
stau la etajul trei şi constat
la mine se-aud ca prin ceaţă maşinile. cam atât.
şi sunetul mesageriei. şi tastele.
pe undeva nişte bătăi în ventricul
din ţeava chiuvetei picăturile chinezeşti poluate
frigiderul accelerând brusc
îi vine şi lui să se arunce un pic pe fereastră
pungile vor începe să tremure
tavanul podeaua cuveta pentru legume
şi pocniturile mobilei ca nişte crăpături înăuntru
hainele şuşotesc în dulap cât de aspră i-e ăstuia pielea
mă pot concentra până la rădăcina lacrimilor
până la filamentele fine de tot ale ţipătului
nimic altceva nu se aude la mine. ATÂT
***
acum ştiu
ne lipeam frunţile opt centimetri pătraţi
creierele ni se roteau ca nişte discuri cu rock psihedelic
din care nu voi gusta niciodată
pentru că ştiu
mă scurgeam din vis dintr-o venă de hemofilic
îmi voi rade melancolia din ochi
îmi voi înveli gâtul în şerveţele din lemn de cireş
un pom înflorit în care nu m-am urcat niciodată
pentru că l-au tăiat nu făcea fructe
avem atâtea instrumente cu lamă suntem dotaţi
nu mă vei smulge din acest trup care-şi cere drepturile
cum îşi cer drepturile condamnaţii la moarte
fără să fie vreodată satisfăcut
mă scurg din coşmar ca dintr-o venă
cavă
de leucemic
mă scurg
din coşmar
în coşmar
- Şase poeme lucide
- mă trezesc îmi spun
învelit în perdele cearşafuri în aburii dimineţii
secret rouă din toţi porii
ajunge să mă gândesc o secundă la tine
şi tot trupul începe să-mi tremure
de parc-am băut o cafea tare
şi n-aş mai dormi toată viaţa
mătase perdele cearşafuri în aburii dimineţii
mă scufund în senzaţia că respir apă
şi sorb acest aer amar dintre noi
cu fiecare înghiţitură te simt şi mai departe
mătase de neatins în aburii dimineţii
ajunge să mă gândesc o secundă la tine
şi tot pieptul se umple cu poezie
mă simt în sfârşit musculos
nu-mi trebuie decât o secundă
să-mi înveleşti inima-n palme
să mi-o simt în sfârşit roşie
nu de mort
- mă trezesc îmi aud pulsul
îmi simt inima
cum îmi simt trupul în vană
mai limpede şi mai tulbure decât apa
îmi simt inima ca pe o nucă de cocos
în care baţi
îmi ascult pulsul o melodie prelinsă
prin carne
îmi simt inima caldă şi parfumată
nu trebuie decât să-ţi înfigi în ea palma
să mă înşeli înăuntru
dezinvoltură
stăteai lângă mine lovind banca
o stare pe jumătate de la cafea pe jumătate din sânge
hillis miller the critic as host
ochelarii tăi de citit sau de formă
ne-am fi ciocnit ca două pahare umplute cu whiskey
tu alb eu negru
- mă trezesc îmi şoptesc un salut
neaţa dormit bine ce mai făcut?
am visat un om singur
o cameră din cearşafuri în vânt
ascultam oceanidele te vedeam între valuri
căluţii de mare zâmbind
respir
senzaţia că lovesc apa cu palma
c-o prind o strâng în pumn ca pe o cârpă
mă spăl pe faţă
nu mă şterg niciodată
mă privesc ţintă până mă usc
nu-mi trebuie decât două degete
să le simt umede calde pe frunte
ca o peliculă fină de apă de munte
nu sunt în apele mele
sunt în apele tale
te caut
- //nici măcar spaima
ziua era un bărbat învelit în cearşafuri
tu îţi lipeai palma de sternul ei suculent
îţi sincronizai pulsul după ritmul sălbatic
al inimii lui musculoase
mi-aş fi smuls-o din piept
ai fi strâns-o în pumn
ca pe o rodie
coaptă
ce prost
un singur cuţit un singur ţipăt înfipt în pereţi
într-o zi oarecare
de la prea multă nelocuire
foarte silenţios
tavanul se va desprinde va zdrobi totul
casa noastră cearşafuri imaculate
prin care nici măcar bezna
tu nu observai că pieptul & mâinile-mi tremură
şi cuvintele toate sunt ca nişte mici delfini jucăuşi
rotindu–se cald în pavilionul urechii tale
îmi venise să casc de tandreţe
cât timp am pierdut & cât ne aşteaptă
ochii tăi vii
unul de peşte marin altul de peşte oceanic
unul mai jucăuş decât altul
te–aş fi luat cu pieptul în braţe
acolo
peste morţii cei morţi
sub cerul din fluturi & flori de salcâm
tremur
sunt lângă tine
cearşafurile trosnesc
nimic
îmi spăl şosetele ca pe-o tristeţe purtată prea mult
vezi tu craniul devine mai moale decât creierul ăsta pe care nu-l mai încape
nimic
îmi storc mâinile în chiuvetă
le-ntorc pe dos m-aş întoarce cu totul pe dos
dar tu eşti cu totul pe dos dinainte de naştere
nimic
un piept umed în care să răscolesc după inimi, adevărate, umplute cu silicon
ţipete lungi ca nişte gâturi de lebădă neagră
şi mai ales corzile sângelui meu pământiu
nimic
dragostea mea
rezervor cu benzină stătută
n-o mai aprinde
nimic
nici măcar spaima
- //fără urme şi fără urmări
zâmbete false, de protocol.
un singur te încolţeşte, insistă.
numaidecât vei răspunde, ca un cuţit: în ce să pătrundă şi ce să mai taie şi ce să mai ungă şi rupă în cel puţin două.
îmi ceri timp. de parcă n-ai ştii că numai un câine cu trei boturi însângerate va fi.
pentru că ziua merită să fie trăită. ni se măsoară tembel, în funcţie de câte ori constat că eu te înţeleg, şi tu nu.
e bine când simţi printre coaste cum inima ţi scurge în tălpi.
singurătatea şoferului de taxi prins în trafic.
singurătatea femeii, singurătatea bărbatului, ambele de neînţeles.
nişte răni ascunse sub piele. nişte copii neiubiţi, împăiaţi.
să frângem: cât mai rapid, cât mai curat. cât mai atent şi eficient.
fără urme şi fără urmări.
nişte criminali în serie, nişte vânzători de organe.
sunt un ciudat. iubesc.
un singur, doi singuri.
- handmade
sala se despărţise de facultate
se ridicase la cer
devenise mov
eşarfa poate că nici nu există
e numai în capul meu singur
înghesuită ca-ntr-un pahar
eşarfa e numai
un abur încolăcit
un gât pe care nu l-am atins încă
pe care nu îl voi trage în piept niciodată
când pereţii se vor atinge de trupul meu insensibil
ochelarii mi se vor sparge primii
dar încă e vreme
pot să mă gândesc la ziua-de-ieri
un păianjen minuscul intrându-mi în penis
încă e vreme pot să mă răzgândesc
aş avea toate şansele mâine
ţi-aş putea cumpăra o steluţă cu şnur mov
când pereţii se vor atinge de trupul meu insensibil
inima va fi spartă de mult
Acest poem este un ciot.
Nu puteţi ajuta.
Mi-am făcut-o cu mâna mea.
- Vis coşmar descântec
părul îmi curge din carne
cum carnea dintr-o maşină roşie de tocat
împing cu toată puterea scursă pe nări
împing înşurubându-mi plămânii tot mai
aproape împing înot în carcasa fierbinte
până când literele devin dense
şi vii
mai încăpătoare decât un urlet
un evantai de răni suprapuse
nefolosit
ascultă mustul durerii din vene
cum torni într-o scoică benzină
şi n-ai un chibrit şi tot arzi
nefolosit
evantai de răni suprapuse
trup suflecat
aştept o minune sau poate aştept acalmia de după depresie
când următoarea depresie se ridică din carne şi sfârâie lent
o cârtiţă neagră cu inimă neagră
umplându-mi inima de pământ
ai fi putut să mi-o smulgi ca un preot mayaş
într-un om de zăpadă cu inimă neagră
de netopit
s-o arunci
frică să-ţi fie de mine
de răutatea şi ţipătul ochilor mei care n-au greşit cu nimic
să-ţi fie frică de singurătate
cum ţi-ar fi frică de cea mai posibilă moarte
nici măcar nu ucide
să trecem
pe 11 septembrie 2013
kamikază bătrână melancolia se năpusteşte în craniul meu tânăr
sunt peste nivelul de referinţă al urii sunt sapiosexual
emisferele gemene vor ajunge la fund
îmi aud neuronii-spermatii cum iau foc îi
simt aruncându-se-n gol din lobii frontali
întreg trupul se prăbuşeşte în tălpi
acolo pământul va fi mai aproape
tu nu
cu numele meu ca nişte fiare contorsionate
cu faţa mea plină de puncte negre-n suspensie
cu mâinile pâini franţuzeşti îmbibate cu sânge
cu multă naturaleţe tot ce ating e năpădit de tristeţe
cu două secunde-nainte s-o fac
evantai de răni suprapuse
nu m-a deschis nimeni
de la tandreţe la violenţă, şi mai ales invers
nu-i decât pasul
pierdut în locuri comune
dar unde să trecem
ochiul meu drept înveleşte fantoma unui bărbat
ochiul meu stâng absoarbe lacrima ca un şervet parfumat
îmi închid ochii
degete mi-i împingeţi în creier de parcă a-ţi apăsa
îndelung pe butonul declanşator al unei bombe cu ceas
îmi smulg ochii dau cu ei de pământ
aştept o minune cum aştept acalmia de după depresie când
următoarea depresie se ridică din carne şi spârcâie lent
gata cu zornăitul cheilor de la dulapul în care m-aţi încuiat
să trecem neobservaţi
privesc în gol până când noaptea devine materială
privesc în gol până când noaptea devine refren
catalog de răni suprapuse
nefolosit
o crustă fărâmicioasă de vid peste visele mele
peste coşmarurile nopţile şi zilele nopţilor mele
peste celelalte nimicuri
mă scald în şoaptele voastre de neînţeles
capul devine girofarul acestei ambulanţe
cu pană cu geamurile pleznite
păşesc în gol până când noaptea devine lichidă
îmi simt paşii pe craniu şi creierul prăbuşit în gură
mestec înghit mestec înghit
o cutie de tablă cu sâmburi uscaţi înăuntru
zemoase, mama lua prunele-n mâini
le zdrobea c-o plictiseală satisfăcută
ca şi când eu
m-aş dezlipi de la tastatură
mi-aş lua mâinile-n mâini
mi-aş zdrobi ţeasta
m-aş satisface
nimic bun acolo
sâmburi de vid în sâmburi de nebunie
cu cât e osul mai dur cu atât mai rău se zdrobeşte
în linii şi piese de puzzle care descriu
toată durerea şi toată durerea
pe voi nu vă interesează
numărul de fiinţe făcute
să sufere ca să sufere
cu voia sau fără de voia
mă deschid singur
am încălzit apa din vană cu trupul
ca dintr-o scândură geluită
pumnul îmi ricoşează din piept
m-am născut la trei noaptea visând o bibliotecă
nu ştiu nimic
despre mine
să nu disperi
să nu faci vreo prostie
stai calm
ai spus de-atâtea ori nu mai pot
încât s-a putut întotdeauna mai mult
ai răbdare
ce urmează e crema cireaşa putredă de pe
tort
acolo va trebui să ţipi că mai vrei că
mai poţi ai răbdare ce naiba
stai calm
ai spus de-atâtea ori nu mai pot
încât ai mers mereu mai departe
cu inima pusă deoparte
pe noptieră
pe unde să trecem pe unde
mi-am botezat perna
îi simt gâtul sub gât
ca o fantastică lamă
o strâng nebuneşte în braţe
când ultima picătură de piept
îmi vei ajunge mereu până la inimă
zgomotul surd
când se crapă subit o inimă-n două
inimi mai mari decât inima tată
vină sfârşitul
n-am nicio vină
de aruncat
voi fi la casa mea din hârtie de ziar
paginile de condoleanţe şi comemorări
în toamnă vor fi reparaţii din facturi neplătite cu anii
mereu în faţă băiatul cârpit cu palme
pentru că se dezbracă şi plânge-naintea casei
g o l pe dinafară g o l pe dinăuntru
voi fi la casa mea, şi voi scrie poemul acesta
va fi ca şi cum n-ar fi fost
aşa cum ar fi trebuit să fie
voi aşeza peste tot un cearşaf negru
ca pielea unui copil
fără tată
când stau bine să mă gândesc
am senzaţii mai sigure certitudini senzaţionale
citesc mesaje rescriu ştiu că nu voi primi niciodată
răspuns cum de fapt n-am primit niciodată răspuns
îmi termin volumul
tastele devin ombilicuri înfig mâinile-n măruntaiele flasce
terorizat că iar se va lua curentul bateria s-a ars
m-aş descheia cum deschei o cămaşă pe mijlocul străzii
şi nasturii sparg geamuri şi scot ochi
închid facebookul internetul închid video playerul
închid wordul închid folderul texte nescrise
golesc binul de fişiere mototolite nu reciclez nimic
îmi şterg poza de pe desktop
închid ochii
poate să vină fiinţa nemaivăzută
cu organele unui al treilea sex
Alin Boeru
Scrie în mai multe direcţii. Încearcă nostalgia, vocea revelaţiei transcrise concis, alteori îşi îmbracă un tricou de activist şi adresează teroriştilor poeme în care îi trage la răspundere. În principiu, poemele sale (orice stil ar încerca) povestesc: o stare, o întâmplare, un vis. „Eram Gol, cea/ mai mică adiere îmi lua sfârcul/ în braţe şi-l făcea mai puternic-vagonul se legăna/ pe valurile ferate- începuse ploaia şi Bulboacă filma/ totul/”. Se poate spune că temele pe care le alege sunt cât se poate de ofertante pentru o abordare poetică. Atunci când trece la execuţie, îi rămân mai mereu zone ale poemului sau ale versului care sunt neconvingătoare.
nimeniciodată
Nu a schimbat nimeni lumea fiind a patra persoană
la coadă, într-un Mega Image din Berceni.
Nu a reuşit nimeni să blocheze
o întreagă reţea de telefonie mobilă
sau o platformă de socializare
scriind dulci nimicuri şi acre poezii.
Nu a pus nimeni ştampila pe mai mult de un candidat,
crezând
că aceasta este calea,
dragă Stolo,
şi că acesta este ritmul viitorului.
Nu a plecat nimeni de lângă noi
ţinând în mâna dreaptă un mouse şi în
cealaltă cuvântul.
Nu şi-a făcut nimeni familie sau chip cioplit
sunând la *222 şi
devenind, brusc, romantic.
Nu a făcut nimeni jurnalism de cancan
în ţara asta înainte
să comită cineva
fapte de corupţie, blasfemie şi desfrâu.
Nu a văzut nimeni marea fără să
simtă nevoia de a-şi scoate din buzunar telefonul
şi a-i face o poză.
Nu a aplaudat nimeni la Purcărete sau Şerban,
înainte de a râde la Nae şi Vasile, de
revelion, ţinând în mână artificii ieftine şi nepericuloase,
sorbind din pahare de geam chinezesc şampania pentru copii.
Nu s-a născut nimeni învăţat,
dar nici prost, sunt sigur de asta..
Nu a devenit nimeni conştient de propria sănătate,
înainte de a avea probleme cu ea, oricât de mici.
Nu a câştigat nimeni la loto
jucând la bingo şi
nici invers.
Nu a iubit niciodată nimeni doi bătrâni
necunoscuţi,
stând pe o canapea,
înainte de a vedea mândrie şi betoane, la Cluj sau Bucureşti.
Nu a trăit nimeni în second life mai mult de-o
căsnicie, fără a se gândi cum ar fi fost dacă
primele două litere erau altele.
Nu a cucerit nimeni vreo domnişoară,
stând acasă, cuminte, zgâindu-se la poza lui Brejnev
cucerindu-l pe Honecker
c-un sărut.
Nu a supravieţuit nimeni acestei iubiri ucigaşe, Vrubel,
chemând doamne să-i lustruiască zidul.
Nu ar fi strigat nimeni
în stradă,
printre maşini:
„Veniţi, luaţi Libertatea!”
dacă nu ar fi pierit alţii
în stradă,
printre maşini,
bolovani şi mineri,
încercând s-o câştige.
Nu.. dar măcar
a primit 5 lei
a cheltuit 7 cenţi
a anulat un buletin de bot
a dat un click pe linkul din ubu.web
a cunoscut-o pe Andreea, robotul,
a jurnalit despre viaţă
a primit 5 inimioare pe Instagram
a fixat în memorie caltaboşul familial
a devenit pe parcurs
a cerut şi azi un meniu dublu cheese la prânz
a ajuns la păcănele
a iubit doi tineri fără chip, traversaţi de-un pod, prin stâncă,
a sperat la un V şi un E obraznice
a studiat geopolitica universului canin de top
a fost ţinut pe aparate 25 de ani după cădere
a ales Adevărul, la un Click distanţă.
chiar dacă nu ne înţelegem cum ar trebui,
chiar dacă ce scrie 7 rânduri mai sus nu are sensul pe care unii îl căutau în viaţă,
s-a dat mai departe.
Taci, dă like şi pupă icoana!
Preaplin
n-am ştiut că te poţi simţi
atât de singur
într-un stadion plin cu oameni
ce strigă acelaşi nume..
Acelaşi fel altfel
Ţările noastre se ţin de mână peste gard,
acelaşi gard peste care atârnă copacul tău în curtea mea,
aceeaşi curte în care ţi-am cunoscut părinţii,
aceiaşi părinţi care s-au opus independenţei teritoriale,
aceeaşi independenţă despre care s-au scris cărţi în ambele limbi,
aceleaşi limbi care au gustat fructele de peste gard,
acelaşi gard de mai devreme, pe care am scris „T.I.C” cu var,
acelaşi var pe care copacul l-a înghiţit pentru a se putea apăra de omizi,
aceleaşi omizi care au venit din ţări greu digerabile dimineaţa,
aceeşi dimineaţă în care pantoful meu stâng a cerut în căsătorie piciorul,
acelaşi picior care a călcat primul între munţi,
aceiaşi munţi care apar în anumite atlase într-un fel şi-n altele în alt fel..
acelaşi fel altfel.
#asktojoingroup /// Nomophobia
după ce ne umplem display-ul telefonului cu aplicaţii smart,
menite să ne facă viaţa mai uşoară
şi să ne aducă mai aproape de „cei care contează”,
rămânem fără baterie
şi simţ tactil,
blocaţi în faţa alegerii mijlocului de comunicare optim
pentru canalizarea sentimentelor.
dacă eu te #follow, iar tu mă #share şi mă #like,
atunci #maybe-ul meu are şanse de #going.
încet, ceea ce trebuia să fie o portavoce a ajuns,
pentru unii,
aparat de vorbire
sinistru, gâjâit şi colţos.
suntem incapabili să purtăm o discuţie într-un spaţiu public,
fără a include şi fraza: „nu vă supăraţi.. care e parola de wireless?”;
ca într-un ritual corporativ, ne conectăm conştiincios la sistemul de apropiere virtuală,
depărtându-ne carnal de fiinţa de lângă noi.
purtăm o vină comună, un păcat ce-n câţiva ani va fi profund strămoşesc,
naşterile pe tabletă nu numai că sunt posibile, ci sunt chiar încurajate,
chat-ul in utero şi bitcoinul ombilical întăresc relaţia dintre mamă şi făt.
alegem să ne expunem, exchibiţionişti cu bandă neagră pe frunte şi privire;
aspecte intime ale cotului şi minţii noastre sunt făcute publice,
urmărind traficul pe site
mai ceva decât buletinul meteo, cu ale sale coduri colorate.
cumva, sentimentul de urmărire a încolţit vârtos,
s-a transformat genetic,
dezlipindu-se de rădăcinile comunistoide şi devenind un deziderat
fragil,
cândva proverbialul
„du-te, du-te”,
ce decurgea după facultăţi şi după securitatea din pantof,
s-a transformat într-un
„du-te, vino”
neglijent, cu pete de muştar şi (haş)taguri.
semnăm bucuroşi orice buletin informativ despre unul sau altul ce şi-a pierdut nopţile şi
vieţile farmiville prin câte-un tinder străin, în timp ce încerca să îşi ciocănească „prietenii”.. 1126.
anonimatul exprimării devine pornografic, indescifrabil, urât mirositor,
ca într-o dimineaţă de marţi, când maşinile de gunoi ale lui prigoană patrulează prin
rahova şi ferentari, cu geamurile lăsate şi radiourile curgând absent printre tomberoane.
ne dezbrăcăm de inhibiţia primului pahar şi terminăm
(unii, în spate, de mai multe ori)
serile plimbându-ne degetele unsuroase pe ecranul tactil al sfântului smarphone.
adormim fiindu-ne dor unora de alţii ca unei ferestre de un zid.
în cv-urile primite la departamentul de resurse umane,
în dreptul aptitudinilor speciale, a început
să apară tot mai des scrisul de mână.
„Propensiunea pentru meşteşugul grafologic este imperios necesară pentru o transformare corectă în maşină de scris”.
ipocriţi, hotărâm uneori să dăm send.
eu dau.
Hai iu iu nu hai eu,tu
Lui Radu Afrim şi Mariei Tănase
Maria, te-am visat.
Eram în trenul de noapte care vine de la Bucureşti.
Se îmbătaseră, în compartimentul de alături, studenţii care plecaseră
de la Cluj şi râsul gălăgios
le ieşea din cap ca un cuc
din pendulă.
Ascultându-i, încâlciţi în zgomotul metalic – sacadat,
am alunecat în somn ca un săpun în ligheanul de mâini al manichiuristelor.
Îmi povesteai de Adelina, din Drumul Taberei,
cea care ţi-a făcut dread-urile şi
tatuajul cu trandafir pe degetul mare al piciorului.
Mi-o recomandai pentru blândeţe, vezi-doamne;
nu bănuiam, în vis, povestea albastră dintre voi,
nici încolăcirile nocturne pe care le trăiserăţi – nu îndrăzneam,
Maria,
să gândesc ceva atât de cald despre tine şi despre pelvisul tău Wi-Fi.
Maria,
stăteam gol pe bancheta Interregio,
iar tu, tolănită pe cea din faţa mea,
la fel cum stă acum
bătrânul profesor de română din Alba Iulia,
care nu-l poate înghiţi decât pe Sadoveanu.
Mă bucuram că te puteam privi în retină
fără să tremur ca apa din paharul lui Spielberg
în filmul cu dinozauri – cel despre care tocmai
mi-am adus aminte că nu-ţi place să vorbesc.
Eram Gol,cea
mai mică adiere îmi lua sfârcul
în braţe şi-l făcea mai puternic – vagonul se legăna
pe valurile ferate – începuse ploaia şi Bulboacă filma
totul,
flămând,
din cada cu blonde ,
sprijinit de robinetul cu peliculă.
Mai spune-mi!..
hai!
Zi!..
vreau să ştiu până la capăt..
te rog, las-o pe Adelina şi tehnica ei
de împleti(ci)re şi spune-mi de MarchizulDan,
cel care a dansat toată noaptea în faţa mesei tale.
Cum l-ai sedus?
Ce i-ai şoptit atunci la ureche, cu doar o clipă înainte să i-o muşti?
Maria, pe sânii tăi căzuse roua
şi
visul meu se apropia de cortină – ajunsesei la partea în care
beai vinul cu Giurgiu; liu nu-i plăcea să-i spui „Tudor”,
iar ţie nu-ţi plăcea vinul.
Erai într-o stare, aşa,
de nepăsare şi..
nefirească tandreţe.
ştiu că cine lasă, iubeşte, dar
invers nu ştiu cum să procedez.
Unde îţi sunt penele şi ghirlandele, Maria?
În visul meu erai suavă
şi simplă
ca un Malevich.
Îţi miroseau,
plăcut, cuvintele a Maiacovschi
iar eu le povesteam tuturor că
sunt din duty-free şi că
am să te rog să-mi aduci ţi mie data viitoare când mergi la Clery.
Maria, te-am visat.
Îmi cereai la control biletul,
eu ziceam că am luat online,
tu te încruntai şi
te încăpăţânai că ştii tu mai bine.
Nu mă puteam împotrivi.
Te lăsam să mă rostogoleşti
în lipie ca pe franjurile de miel
de-abia tăiate de băieţii cu bonetă.
A Fi ReM sau a nu fi? Aferim! aceasta, aparent, era întrebarea,
dar eu eram prea mărunt atunci pentru a putea căuta răspunsuri.
Maria,
Venise supracontrolul,T(i)FF-ul cum îi mai spun navetiştii oacheşi,
iar ţie îţi înflorea piciorul, de erau invidioase florăresele pe muzica ta.
visul meu ajunsese într-o zonă fără semnal – bărbaţii scoteau capul pe geam în întuneric şi urlau către lună:
Hi, you, you..
Nu.
Hai
Eu,
Tu!
#CharlieHebdo
I’m pretty sure that what you did today was foolish..
all that unnecessary baguette bang bang and
all those Allahu Akbars’ as you stormed Charlie’s office – alittle bit too much! don’t you think?
I mean, all he did was a series of yo mamma jokes; true, he did it over and over again
but, come on! it’s like you’re at a bar and some one’s roasting your ass the entire evening
the most you can do is throw a glass of holy wine in his face,
but not go around hitting him in the head with bottles and chairs.
sue his ass,
curse his wife,
bitch slap his mother fucking face – this conundrum has gotten way out of your league.
I know for sure that the Prophet Mohammed did not send you a text
telling you to go all ted bundy after Charlie and his fellows.
Ok, let’s admit that it wasn’t all funny ha ha for you and your gang
but from now on I assure you that no singing virgin rainbows will come your people’s way
in airports, train stations, bus stops, malls..
and I’m not talking only about the vive la France area; I’m aiming higher:
it’s now about the entire liberté, fraternité and all that jazz feeling across nations..
I’m talking about hamd and holly respect between one and other.
so what if they drew first? you had to quick draw yourself into history’s darkest space,
between the lines of every fucking newspaper around the world?
you don’t get it, do you?
This is not about to be or not to be.. C H A R L I E!
This is more about to be.. F R E E
You and me!
I’m talking about freedom of speech, mother fucker!
freedom to be wrong, freedom to be right, left or whatever yourfree ass desires to be!
freedom to love and hate, to write about the yin and the yang and their
love affair with Buddha’s fuck midgets,
to sing about pussy farts in a Russian church,
freedom to kill time and nothing more,
to be a creative son of a bitch with no sense of humor and have tons of followers,
to brainstorm all day about robins and tantra advertising,
listening to psychedelic tame impala..
freedom to have a crooked moustache,
without thinking that this might offend my neighbour’s brother,
freedom lo be gay, straight, bicurious
without fear of cart whips over the tips of your fingers,
freedom to be misunderstood, to read all the wrong magazines and watch all the
underrated movies before Christmas,
freedom to provoke, to instigate, to squander,
freedom to be unitive, to form your own party,
to argue against your superior, based on arguments and not
only on the weather,
freedom to not accept the words you are reading right now,
freedom to consider me an idiot that doesn’t know shit
about the world and what’s happening,
freedom to tolerate and to be tolerated,
freedom to sharpen your pen once it is broken
by simple minded coin-operated nickelodeon people
freedom to be a rich bitch and not care what the press is writing
about your fake titties and your pointy nose,
freedom to use whatever organ you wish for your cross-making activities,
be it your tongue, hand, knee, penis, left foot, labia, elbow..
yeah, you got this all wrong again! it’s not about the freedom
of taking someone else’s freedom away and pissing all over it
with real as hell bullets and fake as shit neural connections.
it’s not about the freedom
of putting a pillow over the face of a slowly growing feeling,
it’s not about making me feel the fear, go all Miley Cyrus over my thoughts and creating
a hostile environment for a heart to beat. that’s not very kosher, is it?
this is not about hatred against jews, muslims, christians,buddhists..
it’s about hatred against extremism and terrorism,
and the desire to stand united against it
regardless of your religious beliefs.
please understand. please stand.
please.
let’s be reasonable.
I know that you can be reasonable.. one day..
when you’ll finally understand that my god and yours are at least related,
if you’re not gonna settle with me and admit that they are basically the same
warm
Koosalagoopagoop
that we lean on from time to time
for wish granting and forgiveness.
right now, you are not able to swallow the cap and face the fact that
my god is your god,
only with a different nickname, depending on the social network he’s logged in to
at this moment.. you know, there’s not only Facebook and Twitter,my friend..
I’m sad right now
I’m not that dandy in the head anymore
I should take a nap.. what do you think? will all this nonsense that I’ve spitted out
be here in the morning?
will you understand that you went overboard and that things will be uglier and uglier,
that right now an entire special unit is screaming
Vous êtes si seuls, nous sommes tellement nombreux!
walking slowly in the night, like a shadow
in a naked cemetery,
following you and all that is left of your poor, sad soul.
It’s not about them anymore!
those poorly timed french bad karma owners, with golden hands and sharp pens..
no,
it’s about a principle,
it’s about me loving you,
it’s about this politically incorrect world that lets
women be raped and strangled with their hijabs, Kenyan students be blown away to smithereens,
that lets rich men suck all the oil and turn it into gold, like luxury hookers get along,
sad men that look at goats all day being bombarded like they’re onthe sky on the 4th of July.
I will join the silence of the night,
be gentle with all that rage against the dying of the light.
Bogdan Tiutiu
Îşi scrie poemele scurte cu tipul de atenţie solicitat de un haiku: „la umbra prunului, un sătean/ îmi arată drumul/ cu o sticlă de Neumarkt//”. Procedeul său riscă să devină mecanic, dar câteva poeme reuşesc să izolese secvenţe poetice: „bălţile cu frunze şi ketchup/ bicicletele amestecă,/ soarele usucă//”.
Grădinile Neumarkt
*
după dezgheţ
2012
verde de Neumarkt
*
au trecut căluţii de flegmă,
e moale pe dig, puhoiul –
plastic pe valuri
*
Malul Arieşului –
grămăjoare de nimic
în lumina blândă a dimineţii
*
mă plimb…
un şiret desfăcut,
câţiva nori
*
caprele la muguri –
au îngropat, la rădăcini
mercur şi pesticide
*
îmi spălasem hainele
de fericire – tricoul –
chiar pe o creangă
*
galben de forsiţia,
gardul din lemn răşinos
ameţit – ating cu umărul
*
mai e cineva acolo?
ţiglele sparte cu praştia,
uşa zgâriată de pisici
*
în căruţ,
fierul vechi –
ochii ţiganilor-termită
*
un ţigan pe bicicletă –
Neumarktul se zbate
în coş
*
porumbeii –
dar sunt ţigle
sparte
*
raţele pe lac
blând slalom
jaloanele Neumarkt
*
pe străzi Neumarkt
în parcuri, lângă biserici –
inima noastră Neumarkt
*
oraşul tău
are o singură stradă,
la capătul ei – Neumarkt
*
nu e deloc greu –
am găsit o păpădie
şi am suflat
*
băutorul de spirt
are în barbă
puf de păpădie
*
a căzut în apă
guşterul pe grohotiş
şi el speriat
*
seară de mai –
peruşul-ochi
la rugăciunea Maranthei
*
maşina turuie
– Grădinile Neumarkt –
degetele în vânt
*
Valea Arieşului – prin tunel:
gropile ne amestecă,
musculiţele bat în palmă
*
bălării cu soare
mai adânc – greierii,
mai adânc – aerul
*
la umbra prunului, un sătean
îmi arată drumul
cu o sticlă de Neumarkt
*
brâne şi creste ascuţite –
sângele-voinicului
în iarbă
*
lumină de căldăruşă,
umbră de arginţică –
scăriţele Belioarei
*
focul pocneşte
iarăşi bine – cercuri
cu nuieluşe de alun
*
apar din ceaţă
– Cheile Lăpuşului –
focul încă fumegă
*
vara, văd pescarii
cum scot din juvelnice
Neumarktul
*
pe malul Tisei
solzi de draniţă –
clopotele cheamă
*
brazii-bonsai
şi roua cerului pe turbă –
Tăul lui Dumitru
*
Munţii Igniş
nu am întâlnit lupul
doar hoţii de lemne
*
unii cafea, alţii bere
prispa cafe-barului
Elefant
*
fluierul
mocăniţei cu aburi –
Valea Vaserului
*
mâncarea tăietorilor de lemne
în spatele cascadei
de la Şipot
*
bătrânul ceteraş
a închis ochii –
veselia oamenilor din Săpânţa
*
un pai
în muşuroi
a lăsat copilul
*
copiii titirez,
tot mai aproape
banca miroase a cafea
*
dimineaţa în iarbă –
pletele-limax, reci
şi rouă
*
trăncăneala de dimineaţă,
mahmuri şi iarba rece –
ce am făcut?
*
adânc în glugă –
apa duce şlapii,
paiele de fân
*
obosiţi pe marginea drumului
maşinile –
ploaia în palmă
*
nu mai latră
când se obişnuiesc cu tine
îţi ling blândele
*
ţânţarii pişcă luna
din baltă,
degeaba încerc să-i vântur
*
ce burţi minunate
seminţele – în nisip
şi apă
*
oamenii-nămol
năpârlesc
în apa sărată
*
pădurea de brazi creşte
din muşchi,
aproape de lacul Oaşa
*
nimic mai bun decât
un sendviş
privind lacul Oaşa
*
apăs pe sticlă –
o libelulă zboară
puţin ameţită
*
ciurdarul beat – sforăie –
rezemat de o căpiţă de fân
în răcoarea serii
*
în livadă,
Silvia cu capul negru
împrăştie boabele de soc
*
la umbra nucului
atâta linişte
că nici viespea nu mă ridică
*
iarba din grădină
bate
în tabla maşinii
*
la umbră, iarbă-trifoi
fără băutură, fără ţigări –
gângurind
*
de trei ori peste cap –
punkerii
în Valea Roşiei
*
cosaşul
pe limba ruginită
a conservei
*
praf în spatele camionului
femeia închide geamul broscuţei,
în urmă tot praf
*
grădina zoo
are
şi câini vagabonzi
*
lan de rapiţă, privire dulce
chiar şi gropile – stropii de bere
uscaţi în benzinării
*
cosaşii
şi bobiţele negre de capră,
şuviţe lungi de fân
*
bălţi, pietricele şi zmeură
acolo tufele goale,
brazii rupţi – străpungând ceaţa
*
grămezile de rumeguş
şi mirosul de ploaie –
încet liniştea
*
întâi soarele
apoi o musculiţă
mi-a închis ochii
*
flori galbene seara,
râul molcom şi greierii –
bărbia tăiată de vânt
*
urzici pe gardul-sârmă,
prosopul ud şi viespile în săpunieră –
mâinile uscate la soare
*
în iarba măruntă
degetele supte cu lăcomie
de câinele polonez
*
lipiţi pe obraji
şi bărbie –
sâmburii
*
haine la uscat: adiere, balsam
vrăbiile mişună,
mama strănută şi se întoarce
*
scăldatul interzis!
salvamontistul ne-a furat sandalele –
nori deasupra Bălţii lui Dănilă
*
fluturele
pe roată
ar mai fi dormit puţin
*
ce mic e râul
seringi în mâl,
pietre uscate prima oară
*
o muscă a zburat
din gura
Sfântului Neumarkt
*
prundul râului –
scoici sfărmate
de cizmele pescarilor
*
ciurdarul beat
mişcându-se alene –
ici bălţi, colo balegă
valea gâlgâie
şi ridică aburi, aburi
*
de la stâlp la stâlp
cablurile roşii
trase de soare
*
micuţa lună
deasupra flămânzilor oameni
din parc
*
o furnică
duce-n spate
gumă orbit
*
răpăitul frunzelor –
bătrânica
deschide umbrela
*
culesul viilor
bubiţe purpurii şi viespi –
străzile rămân goale
*
vântul a ridicat praful
şi frunzele
mult mai târziu luna
*
7 am, rece –
plouă
aud maşinile
*
îi dau jos cizmele,
geaca udă pe cuier –
ce ochi obosiţi are mama
*
luminiţe în ceaţă –
fierul fabricilor,
la glezne noroi
*
în faţa rafturilor
uşor, pulpa piciorului –
a şi uitat de noroi
*
role-vânt,
de la arţar şi copiii
câinele – pe tobogan
*
bălţile cu frunze şi ketchup –
bicicletele amestecă,
soarele usucă
*
toba Vitara –
căprioara
tremură jepii
*
la gura peşterii
picuri şi frunze,
Neumarktul şuieră în vânt
*
Neumarktul în sălbăticie
iedera îi strânge
gâtul
*
burtosul Neumarkt,
a încercat să înghită
un melc
*
râul tulbure, toamna –
urme rămase
în noroi
*
lumânări
pe Soarele de Andezit –
mantra vagabonzilor-maya
*
nu mai vezi cablurile –
fulgii pe geacă,
haitele de câini
*
în prima zăpadă – urme adânci,
picioarele Neumarkt
au ajuns la râu
*
o bătrânică tuşeşte
privind plăcuţa
+ FARMACIE 700 m
*
molcomi, podul îngheţat
vântul la apă –
raţele zboară
*
a căzut
şi e lins de câine,
sania – la câţiva metri
*
vax albina crema puca,
dacă cazi
te doare buca!
*
bulgărelui de zăpadă
copilul i-a pus
ace de pin
*
ce fericit
că a rupt
un ţurţure
*
zăpadă –
câinele latră,
dar îmi ascult paşii
*
casa cârnăciorilor,
fulgii
o acoperă
grăsanul înfulecă
şi e doar în tricou
Au mai participat în concurs:
Victoriţa Tudor adună o serie de poeme ocazionale (ba legat de viaţa de studentă, ba de ficţionalizarea copilăriei, etc.). Scrise curat şi fără intensităţi riscante, poemele sale nu reuşesc să funcţioneze dincolo de valoarea documentară. Mai mult, termenii în care preferă să lucreze sunt destul de generali : „bunicul respira greu,/ vorbea despre războaie,/ despre foame şi comunism/ şi noi scriam şi scriam/ tolăniţi în fotolii ca nişte/ pisici leneşe//”.
Andreea State îşi vede şi ea poemele subţiate de impulsuri narative dar şi de o cavalcadă de epitete care par scăpate de sub control: „Ea, cu părul ei roşu, călca acum pe/ verdele pământului./ Respira liberă în dansul roşiatic//”.
Leon Lototchi povesteşte în poeme fără să atingă logica propriului limbaj: „Îţi sorbeam cu lăcomie ultima-ţi săritură/ Din piatră în piatră, din viaţă-n moarte/ Şi-napoi.//”. Epitete peste epitete şi o încărcătură afectivă (pe care mijloacele de expresie nu reuşesc să o scoată la lumină) sleiesc poemul: „Rochia ta neagră, mândră, se făcea una cu marea/ Respiraţia-mi grea era redusă de ea./”.
Bianca David preferă versul scurt. Opţiunea pare să îi dea ocazia să cureţe poemele de ceea ce ar fi în plus. Chiar şi aşa, formulările rămân de cele mai multe ori în zona stângăciilor expresive: „Ca suvenir din Thailanda/ ne-am luat o maimuţă/ din plină sălbăticie./ Era un pui evident şi cu nevoi materne//”. Interesantă rularea perfectului simplu în poem, dar opţiunea pentru acest lucru pare artificială. Seria de portrete merită lucrată mai amănunţit, pentru că textele funcţionează acum destul de superficial.
Sonia Ichim îşi construieşte poemele din aglomerări lirice şi frazări pretenţioase: „O morocănoasă scânteie ce se vrea a mârâi/ într-un pahar de cristal, spart de o suferinţă/ neştiută/ Colectiva sărăcie a intelectului/ Uman. O insalubră eroziune a cavităţilor străine/ de inimile noastre.//”. Poemele par blocate în zona generalităţilor cu aer poetic: „Pe peronul îngheţat al sufletului,/ timpul îmi omoară ultima suflare/ a unui tren apus. Plecat din gara timpului/ firesc. (…)/”
Adrian Bucur propune o glosă în limba engleză. Exerciţiul ar putea să atragă admiraţia pasionaţilor de forme fixe, dar limbajul este artificial şi lipsit de nuanţe: „The one having no need of words/ To link two spirits in a flash,/ The one envisioning white birds/ Even when heavens seem to crash.//”.
Keresztes Raluca-Gabriela: Jumătate serios şi jumătate în joacă, poemele propuse îşi fac un steag din formulările justificate doar în termenii unui cod intim: „dintele tău în plus, sfidător şi obraznic,/ a spus că nu-şi mai iubeşte gingia şi/ vrea să plece-n lume/ să umble prin gurile femeilor etiopiene/ la slujba de după amiază/”. Referinţele şcolare sunt stridente şi de suprafaţă (poate de aceea apare şi nevoia de a îngroşa în versurile care le urmează): „totul e meta meta meta în/ literature de azi, îi răspunzi/ cu siceritate:/ „du-te-n meta!”// e timpul să intri în/ casă, şezutul ţi-a degerat,/ poate aşa vei avea o/ scuză ca să nu faci/ copii//”
Crina Poenariu: Multă emfază şi foarte puţină consistenţă în textele propuse în concurs „Pereţii bujorau ochii-sticlă/ ghemuind simţirea./ Lumea e-n joc!//”. Entuziasmul expresiv se întoarce împotriva forţei poemelor cu fiecare aglomerare de procedee pe vers. Intenţia lirică este de la sine înţeleasă iar textele aduc foarte puţin în plus acestei prejudecăţi: „Fiecare fir de păr virgin mi l-ai cuprins/ în marea-ţi dulce. Bunătate.”
Oana Ştefăniţă a propus un singur poem construit mecanic în comparaţii repetitive ordonate sub fiecare început de strofă: „Vântul le spulberă pe toate/ Ca un abs de la care nimic nu se poate abate/ Ca o noapte care-şi culcă negrul printre şoapte şi vise deşarte/ Ca o inimă ce se tot frânge printre doruri fără izbândă//”.
Andreea-Mihaela Coman propune poeme sentimentale justificate doar prin arabescuri răspândite pe ficare vers: „Mândria-mi miroase a sânge de nuntă/ şi puteam să jur că se năştea o sămânţă/ şi ochii nu-şi găseau proiecţia galantă/ în acel corset sugrumat cu nonşalanţă/”
Luminiţa Fritea: Definiţii şi meditaţii stângace constituie o serie reprezentativă pentru o zonă de început în ceea ce priveşte interesul pentru poezie: „Gânduri, năvalnice gânduri,/ Mă asaltaţi în invazive rânduri,/ E toamnă şi vă scuturaţi pe-un alt covor,/ Dar vântul vă „leagănă” cu acelaşi dor./” Rezultatul e o poezie impersonală şi vag atemporală. Faptul că seamănă cu poezia clasică rămâne la fel de vag, interesul pentru limbajul folosit sugerând un manierism fără obiect.