Din notele pe care mi le-am luat pentru jurizarea secţiunii de poezie din concursul de debut al editurilor M. Blecher-H. Bernet am pus cap la cap observaţiile care mi s-a părut că ar putea să intereseze. Trebuie să menţionez că ordinea de aici este cea din folderul primit de la organizatori. Într-un fel ar putea să se considere că aceştia sunt finaliştii concursului la poezie.

ACVARIUL CU SUFLETE combină o atenţie vie pentru detalii ca în Studioul de tatuaj sau Lăsarea serii cu nevoia de a dinamiza discursul prin brutalităţi metaforico-teatrale. Încurajator este riscul pe care autorul şi-l asumă schiţând scenarii magice până la limita manierismului: „Dincolo de magia noastră inventată/ ne aşteaptă prigoana celor care nu înţeleg/ mulţimea cu ochii jumuliţi de praful plictisului/ cu venele îngroşate de atâtea juxtapuneri infernale/ de zile de azi şi  de mâine//”.

albastru închis (o inima cu touchscreen) este un grupaj de versuri scurte (foarte rar autorul-sau autoarea- lasă să se adune mai mult de 10 silabe pe un vers) Excepţiile, ca în versuri agatate’n onlain sunt încadrate între versuri foarte scurte: „Aceasta forma nedefinitivă a mea nu e decât/ un ecou al absenţei tale.// Am voie sa fac ce vreau cu felul in care mi te imprimi pe retina?/ Untouched, you have no body”. Ceea ce promite foarte mult în cazul de faţă este uşurinţa cu care poetul(a) reuşeşte să construiască variante narative ale unei efuziuni lirice. Dezavantajul opţiunilor stilistice în acest caz vine din linearitatea naraţiunilor lirice alese.

cârtiţa de mansardă este un jurnal liric în care suntem martorii constituirii unei voci poetice care îşi cizelează versurile dar uneori demerul este ştirbit de alunecări în facil: „aş umili cu adânciturile mele/ de o concavitate aproape ideală/ urâţenia gropii de gunoi/ a celei de înmormântare/ pe care ni le sapă/ întotdeauna/ alţii”. Facilul nu are cum să fie o opţiune greşită în sine, dar aici acesta este folosit cu o ironie nedusă până la capăt. Alteori, ironia este minimalizată iar poemul se conturează ca o reuşită:” m-am pus la muiat în cadă/ după o zi de cretă-/ am stat aşa, la rece/ până ce pielea mi s-a încreţit/ de departe, per ansamblu, aduceam/ cu un fel de creier/ desfăşurat//”. După primul sfert al volumului propus, imaginile încep să se închege şi experienţa propusă aici se defineşte ca o poetică personală. Uneori, fantezia ascensională este ilustrată cu o dezinvoltură pe care o invidiezi:” din somn se străbate drum lung până afară/ apăsând pe oase/ ca pe clanţe/ să nu scârţîie carnea/ să nu tulbure moalele capului//”.

copci se constituie într-o frescă vie bruscată cu referinţe de multe ori abrupte:” veneam de la iaşi la tecuci ca de la moscova la petuşki/ iar iaşul meu semăna tot mai mult cu moscova lui makanin//”. Uşurinţa cu care autorul invocă elemente concrete este sabotată de formulări uneori stângace:” nicăieri cerul nu-ți atîrnă așa greu pe creștet decît pe tarla/ nicicînd cerul nu-ți atîrnă așa greu pe creștet decît naintea furtunii” sau “gîndul că nimeni nu te-alintă ca o liceancă intelectuală-n-devenire”(s.m.). Alteori, exuberanţa vizuală reuşeşte să compenseze aceste lipsuri:” glodul de sub tălpile tale goale/ glodul vîscos cu firicele aurii dintre/ degețelele tale albe și reci după ploaie/ lasă urme pe scoarța zarzărului/ sîmburii merg în buzunar să fie sparți aldată/ zarzăre verzi cu oranj și pistrui și acre/ mîncărimea plăcută a picurușului pe față// glodul dinvale de casă ca un majun cu urmele tălpilor tale miniaturale/ şi soarele lămîi de după-masă//”.

Mai consistente sunt ciclurile finale “sămînţă” şi „#4” unde discursul poetic este deschis spre experimente grafice mai mult sau mai puţin discrete. Abia aici sunt folosite la maxim punctele tari ale poeticii din volum: mobilitatea discursului, investigaţia sarcastică, imaginile constituite din câteva elemente expresive.

Copilul În Cămaşă De Sticlă creează senzaţii contradictorii. Pe de o parte, discursul este împănat cu referinţe mai mult sau mai puţin directe. Pe de altă parte discursul poetic se substituie unei mărturisiri-fluviu care păstrează formulări nefericite şi forţări ale expresiei:”semnul de lac în cruci de pe piept spune că nu m-am născut sunt/ decât ascultată de copiii care-mi iau mâinile în brațe și adorm cu/ ele așa. fără să vreau să fiu cenușie încă o dată să le dau mușchii(…)”(s.m.). Din această cauză reuşitele expresive sunt uneori sugrumate: „cred în minunile nevăzute și în morți./ raza de uitare care face/ să încetăm./ din ce în ce mai mici./ un fruct desenat cu salivă pe cimentul cald./ n-ai venit de acolo mai curățit,/ doar mai în viață cu o secundă.//”. Ca practicant activ al „delirului nesistematizat” după cum se menţionează într-un titlu,  autorul (autoarea) îşi asumă exerciţiul poemului ca un tur de forţă în care sunt angajate atât pozele lirice cât şi generalizările vagi.

despre cele sfinte şi rujate are cea mai compactă concepţie din volumele de poezie pe care le-am citit în concurs. Cele 84 de fragmente sunt mici discursuri care glisează de la oniric la esopic. În această din urmă situaţie ironia şi patetismul sunt amestecate cu rezultate destul de arbitrare:„telefoanele mobile sunt dispozitive făcute de oameni pentru a fi mai aproape de alți oameni, care sunt, la un moment dat, mereu, o viață întreagă, la distanță. sunt invalizi sau n-au timp.” Nu par deloc textele unei persoane care nu ar fi debutat, transcrierea conştiincioasă a elementelor expresive dintr-un cotidian cu nuanţe fabulous-cinice rămânând totuşi la nivelul unor note de lucru.

nimic nu e mai comun decat numele alternează scenele simbolice cu detalii concrete dintr-un discurs de legitimare afectivă. Instrumentele pe care le preferă aici autorul(autoarea) trec de la rime interioare şi eufonii la confesiuni dialogate ca în „şi mai bine e s-o iei de-a dreptul./ prin pasaje şi parcuri şi vise/ şi ţări calde şi magazine/ şi fabrici şi uzine/ şi ape reci/ şi simple voci şi mandoline.” sau <„orice om îşi inventează o poveste/ pe care apoi o consideră a fi/ propria lui viaţă/ şi o acceptă adesea,/ cu preţul unor mari sacrificii…”/ „da, ştiu, mi-a zis,/ în asta constă diferenţa,/ şi în plus, bă, să fiu al dracu’/ dacă tu n-ai început să te umanizezi.//”. Punctele forte ale volumului sunt legate de ilustrarea poetică a unui câmp de referinţe cât se poate de variat, de la literatură la filozofie şi antropologie. Partea mai puţin reuşită ţine de discontinuităţile tonului accentuate şi de citate integrate uşor facil. În plus are nevoie de corectură.

Repetitie cu basca rosie si vitrina Meli Melo vine cu un text poetic destul de conştiincios şi de curat. În acelaşi timp, tensiunea poemelor este slăbită ori de câte ori sunt folosite generalizări: „şi-mi spui gata, au murit pentru tine/ vulcanii, marea, lebedele din Herăstrău/ printre punctele de suspensie ochii lor adună, poate, un alt festin/ al secundelor risipite//”. Acest reflex nu ar descalifica discursul poetic dacă nu ar fi supralicitat:”o istorie personală împrăştiată pe zid într-un graffiti avangardist/ de care mă lipesc astăzi cu spatele, aşteptând să-mi pătrundă prin piele/ îndeajuns de adânc încât să uit toate limbile învăţate//”. Reuşitele volumului intrat în concurs ţin de asumarea unor voci lăsate să se ciocnească la nivelul textului cu se întâmplă în padruşka :” bei cvas te arunci orbeşte în ruleta rusească pe care mi-o pregătisem pe covorul din dormitor/ mimezi afon suferinţe insurmontabile/ îmi adormi extenuată pe braţul ciung pe care l-am tăiat într-o zi/ ca să nu înveţe să mângâie//”.

Soarele Mecanic propune o voce poetică deja conturată. Scenariile la care suntem martori aici sunt constituite din reluări şi întăriri care funcţionează ca nişte pistoane lingvistice: „acolo în mijlocul ceţii era casa noastră/ văruită cu atât de multă grijă. apoi a început:/ furtuna de nisip m-a prins cu gura deschisă/ încercam să-ţi spun că ai să-mi lipseşti/ vor veni frigurile şi eu n-o să ştiu./ n-o să ştiu cum să mă încălzesc de unul singur//”. Notabile sunt şi încercările de resuscitare a poeziei de dragoste: “lumina gurii mele uscate/ tu eşti începutul unei fuziuni nucleare.” ca şi apelul la lucrările grafice pentru a ritma volumul.