Angela Marinescu a venit sambata trecuta la atelierelationale. A fost o editie in care formatul obisnuit al intalnirilor a fost schimbat serios, renuntand pentru o singura data la momentele bursei de poezie. Dar cunoscuta poeta a fost intr-o forma de zile mari. Totul a inceput cu scrisoarea Norei Iuga si a continuat cu discutii si lecturi ale autoarei „Fugilor postmoderne”.

Asteptam de multa vreme sa avem intalnirea asta si Angela Marinescu a amanat-o de vreo 2 ori. Acum s-a intamplat si, eu zic, toata asteptarea a meritat. Imi pare rau ca nu am toate intalnirile filmate, dar, se pare ca o parte dintre ele exista pe undeva. (video Adrian Dinis)

Politica intima a poeziei

partea I – scrisoarea vorbita

partea a II a- raspunsul Angelei Marinescu

Angela Marinescu a acceptat să începem discuţia dedicată politicii poeziei de la scrisoarea vorbită pe care i-a adresat-o Nora Iuga.

Despre premii şi medicină în poezie

E prima dată când auziţi aşa ceva?

Da, e prima dată când aud aşa ceva. Prima dată şi din partea Norei dar şi pentru mine. Nu că n-aş fi avut parte de nişte premii… numai că, ori mi s-au dat premii fără să se scrie despre cărţile respective, ori s-a scris, cum a fost cazul ultimei cărţi,”Probleme personale”, s-a scris non stop despre carte fără să i se dea niciun premiu.

Dar s-a întâmplat şi să refuzaţi premii…

A, da. A fost în 1981 cand am refuzat un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru „Structura nopţii”. Mie mi se părea că merit premiul Uniunii Scriitorilor, dar lor nici nu le trecea prin cap să mă pună pe mine în situaţia asta de a primi un premiu. Toate colegele mele, inclusiv Nora primiseră mai multe premii, eu prima dată am primit în 1996.

Era uşor să refuzi un premiu în anii 80?

L-am refuzat pentru că era al Asociaţiei. Pur şi simplu am anunţat în scris şi … Eram încruntată mereu, mă îmbrăcam numai în negru, aveam o mutră, aşa, de victimă. Lor nu le plăcea deloc asta. Ei vroiau să râd, să mă duc la masă, să spun bancuri şi eu eram incapabilă să spun bancuri. Mazilescu, într-o zi mi-a zis „Aici e crâşmă, nu se discută literatură”. Sau îmi spuneau pur şi simplu „du-te-acasă”. Pe mine nu m-au mişcat toate astea. Îmi puneam eu problema ce şi cum, dar îmi vedeam de treabă.

Poezia a apărut pentru dumneavoastră după ce, mai întâi, aţi studiat medicina…

Da, am făcut medicina, eram foarte bolnavă în perioada aceea. M-am îmbolnăvit de tuberculoză când aveam 14 ani şi m-a ţinut până la 28. Cu întreruperi, cu multe recidive, am fost operată, nu o duceam bine şi m-am apucat de scris pe la 24 de ani. Trăiam în comunism, iar boala era atât de prezentă peste tot în jurul meu. Comunismul nu m-a interesat absolut deloc. Nu resimţeam pe vremea aia niciun fel de apăsare de genul ăsta politic, tot ce mi se întâmpla mi se întâmpla fizic şi nu din cauza cuiva. Pur şi simplu boala a fost prezentă. Rău a fost că n-am putut să trăiesc mai bine.

Când aţi renunţat la medicină, aţi văzut poezia ca pe o profesie?

N-am renunţat aşa uşor la medicină. Când eram în anul V la Medicină, m-am trezit într-o zi cu mama care venise de la Târgu Mureş şi mi-a zis, „de mâine te duci la Psihologie în anul trei. Am zis „foarte bine”. Mie îmi era egal ce mi se se întâmplă în acei ani şi m-am dus. Am dat 17 examene de diferenţă într-un an, a fost groaznic de greu şi pe urmă mi-am văzut de psihologie fără să fiu foarte atrasă de această meserie. Am practicat-o doar 6 luni. Scriam, dar nu scriam conştientă că scriu. Scrisul nu era ceva… Eu aici vreau să fac discuţia. Când spui comunism spui ideologie. Comunismul a fost o ideologie consacrată de Marx, Engels şi aşa mai departe. Deci a fost premeditat totul. Nu în modul în care a fost aplicat totul, ci în mod ideologic. Scrisul nu este premeditat deloc. Când îl premeditezi nu iese. Totuşi fiind eu într-o atmosferă politică de o apăsare îngrozitoare, în comunism totul era măsurat, calculat, eu eram ca un electron care se mişcă pe orbită fără să îşi dea seama că se mişcă. Scriam la fel, fără să îmi dau seama că scriu, pentru că nu îmi pusesem niciodată problema de ce trebuie să scriu aşa şi nu altfel. Adevărul este că la ora aia nu îmi plăcea nimeni, niciun poet român. Nici Nichita, nici Cezar Baltag, Ana Blandiana, nici Nora Iuga, nici Mazilescu. Nu puteam să citesc pe nimeni. Citeam poezie străină cât puteam.

Ce poezie străină citeaţi?

Citeam poezie germană. Tradusă, normal. Eram handicapată din punct de vedere intelectual, nu pot să vă explic. După ce m-am îmbolnăvit de plămâni nu mă mai interesa la modul intim o informaţie culturală. Mă interesa intim doar ce mi se întâmpla mie. Lucrul era cu mine, cu boala… Eu nu am primit niciodată atât de multe informaţii despre lume şi despre viaţă de la altceva decât de la boală. Orice altă informaţie culturală, pe mine nu m-a satisfăcut niciodată. Abia acum, la bătrâneţe, când m-am liniştit, pot să încep să primesc informaţii culturale, din afară. Aceste informaţii pot să le validez ca fiind informaţii nu ca atunci când eram tânără. Totul era o atingere de mine însămi. De trupul meu, de creerul meu.

partea a III-a despre comunism, poezie si handicapuri si prima repriza de lectura

Comunism, poezie si handicapuri

Şi acum în ce fel resimţiţi textele pe care le-aţi scris atunci?

În textele astea pe care le-am scris într-o disperare continuă, nu ştiu dacă vă puteţi imagina, comunismul nu era cu nimic mai apăsător decât boala. Textele astea le-am scris din nevoia de a mă cunoaşte probabil. Atunci nu ştiam. Am venit să vă spun că structura asta a mea de handicapată, am texte în care spun că handicapaţii sunt cei care pot comunica cu lumea. Sunt singurii care pot comunica în mod intim şi la toate nivelurile cu lumea. Eu, pentru că mă consider o handicapată, şi am fost handicapată, am scris eludând exteriorul. Dar cu atât mai mult, exteriorul venea spre mine. Şi exteriorul era comunismul.

Vi s-a întâmplat să vi se reproşeze felul în care scriaţi?

Tot timpul. Şi acum mi se reproşează. Că poezia mea e exagerată, că e Hybris. Eu numesc aceste cărţi scrise în perioada comunistă, scrisul meu îl numesc comunist pentru că nefiind conştient comunist, am primit toate caracteristicile comunismului. Cu cât era mai inconştient, cu atât era mai comunist, cu atât atingerea, impregnarea textului de comunism a fost mai agresivă. În poezia mea ba cad în extaz, ba mă prăbuşesc. Tot timpul am avut accente mistice. Suferinţa bolii, a sărăciei m-a făcut să am accente mistice. În „Parcul” a fost apogeul acestei caracteristici a poeziei mele, după care m-am prăbuşit aşa de tare încât am simţit nevoia să încep să scriu altceva. Deci nu e aşa cum se spune că m-am dat după poeţii tineri. Dacă te iei după cineva nu-ţi iese stilul şi mie mi-a ieşit.

Vorbiţi despre felul în care scrisul este asumat?

Vreau să spun că atunci când faci din interior ceva… poezie. Acum poezia nu mai e nimic. E cu totul altceva. S-a atomizat, s-a destructurat, s-a dus naibi în neant.

Şi înainte nu era atomizată?

Nu, înainte poezia era cum erau şi scriitorii. Înaintea mea, un scriitor, Dan Deşliu primea pentru un poem o sumă de bani cu care putea să îşi facă o casă. Pentru un poem, nu pentru o carte. A primit de două ori un premiu de 90.000 de lei cu care pe vremea aceea puteai să îţi cumperi trei vile. Acum, pe ultima carte am primit un milion jumate.

Banii arată că poezia avea putere?

Arată că poezia avea putere, era reprezentativă. Eu refuz reprezentativitatea, am oroare de ea. Nu mai vreau să ştiu de nimic. Vreau să fiu eu acolo. Uite, acum aş vrea să unim mesele şi să nu mai stau eu în faţă. Ce să spun… Mie, pentru că mi-a ieşit câte ceva am tupeul să spun tot timpul că energia scrisului face parte din scris. Dar asta este, nu o glumă, este un capriciu. Mircea Martin a luat-o în serios şi m-a băcălărit. Să nu fie de acord, dar dacă energia vieţii tale intră în scris, şi asta se întâmplă inconştient, dacă asta se întâmplă şi face parte din structura produsului tău, cum să eviţi acest lucru. Cu cât îl faci mai inconştient, cu atât drumul este mai bun.

partea a IV-a- continuare lectura, despre irelevanta bolii, despre cuplu si scris, despre femei si literatura

Irelevanta bolii, despre cuplu si scris, despre femei si literatura

După o repriză de lectură din volumul „Probleme personale” am reluat discuţia.

O întrebare venită pe internet pe boomlit: Aţi mai fi scris la fel dacă n-ar fi fost boala?

Aş mai fi scris dacă n-aş mai fi fost? Nu cred că vreo întâmplare poate să determine un lucru atât de complex, de complet şi de total cum e scrisul. Cred că dacă nu aveam nicio boală aş fi scris exact cum am făcut-o. Asta spun în poem. O să citesc şi din poeziile mele comuniste.

Aţi spus că v-aţi fi dorit să vă spună cineva să nu mai scrieţi poezie?

La un moment dat mă jucam aşa de tare cu bărbaţii încât vroiam să-i testez. Dacă vrei să fie relaţia dintre noi, eu renunţ la scris. Şi dacă mi-ar fi spus vreunul, eu renunţam. Dar nu mi-a spus. Eram atât de convinsă că la un moment dat aş fi reluat.

Cine nu vă cunoaşte şi vă aude că v-aţi jucat cu bărbaţii ce credeţi că îşi închipuie?

M-am jucat nu cu bărbaţii, m-am jucat cu nişte chestii.Tot timpul am fost duplicitară la modul în care, după ce mi-am epuizat doza aia de inocenţă, nu îmi plăcea să nu ştiu tot ce mi se întâmplă. Atunci eram duplicitară nu din punct de vedere moral cât eram eu care mă observam pe mine şi eram preocupată de tot ce era în jurul meu, şi îmi plăcea enorm asta, şi acum îmi place.

Şi din punct de vedere personal aţi fost legată de literatură. Aţi fost căsătorită cu scriitori…

Cine a ştiut atunci că se căsătoreşte cu scriitori? Pentru mine nu era nimeni scriitor. Chestia asta nu există într-un cuplu. Nu contează. Într-o relaţie nu contează cine e mai bun din punct de vedere profesional. Contează să fi pregătit să trăieşti, contează să trăieşti, să ai o anumită atitudine de a fi în viaţă.

Totuşi aveaţi acelaşi domeniu de interes …

Da, numai că pot să văd lucrurile independent de chestia asta. Uite, băiatul meu se află aici, întreabă-l dacă am vorbit vreodată despre poezie. Înţelegem viaţa diferit, nu aia e politică. Pentru mine politica este intensitate. Când faci ceva din interior şi ajungi la un rezultat care presupune asumarea exteriorului. Politica e cu totul altceva decît se spune. Până la urmă fiind ceea ce faci, vrei să seduci. Un intelectual este seducătorul absolut. Nu este un tip care luptă cu arma, un intelectual seduce şi prin asta luptă el.

Cum aţi perceput faptul că mereu aţi fost apropiată de Sylvia Plath de comentatori?

În niciun fel, nu are nicio legătură Sylvia Plath cu mine. Nu recunosc acest lucru. Fiecare facem cum putem ceva. La noi criticii vor tot timpul să compare femeile cu marile sinucigaşe ale lumii. În ceea ce priveşte femeile scriitoare excelează interpretările paraspecifice. Se spune despre un poet „e rimbaldian” şi acum eu stau şi mă gândesc: ce înseamnă să fii Rimbaud. Înseamnă doar poezia lui sau şi faptul că a renunţat complet la poezie. Păi, renunţarea la poezie, la tot, aneantizarea gestului nu contează? „Ion Mureşan e rimbaldian”, nu e deloc rimbaldian! El o să scrie cât o să trăiască câte un vers pe an. Un scriitor nu e numai sintaxa, e şi viaţa. Viaţa intră în structura lui.

Partea a V-a- vocea Sylviei Plath, pofta de a te droga, poezia generatii poetice si despre Mariana Marin si tendinta autodistrugerii

Pofta de a te droga, poezia si tendinţa autodistrugerii

După videoclipul cu Sylvia Plath dialogul continuă de la ceea ce s-a auzit.

Ştiu poezia Sylviei Plath, îmi amintesc că mai demult, acum vreo 25 de ani cineva mi-a spus „Tu eşti mai bună decât Sylvia Plath pentru că tu construieşti”. Pe vremea aia construiam, acum am renunţat. Pe vremea aia credeam, de-aia am zis că sunt comunistă. Pe vremea aia eram naivă, eram utopică, trăiam intens. Simţeam nevoia să mă droghez tot timpul, deşi nu puteam, eram prea bolnavă. Dar mă drogam cu boala, cu viaţa însăşi. Am scris că poezia mea este impregnată de caracteristicile patologice ale comunismului. Ca orice utopie, comunismul este patologic, pentru că o utopie se naşte doar prin suferinţă şi din suferinţa pe care ţi-o dă imperfecţiunea lumii. Prin 80 a început o poezie relaxată la noi, se citea multă poezie anglo-saxonă, ludică, cotidiană. Trebuie să recunosc, nici acum nu îmi place din poezia optzecistă decât ceea ce au scris Mariana Marin, Ion Mureşan.

Aşa cum sunteţi acum pusă în relaţie cu Nora Iuga, în anii 90 se vorbea despre Angela Marinescu şi Mariana Marin…

Da, dar la un moment dat părea necesar să fii şi personaj. Ea a făcut boemă, aşa cum făcea Nichita, cum făcea Mazilescu. Puteai să faci asta şi pentru că primeai bani de pomană non stop de la uniunea Scriitorilor. Dacă vroiai să munceşti munceai, dacă nu, primeai bani. Unii mai mult, alţii mai puţin. Dar boema era la ordinea zilei. Ea a fost o boemă. Tendinţa de a te autodistruge este deo mare nobleţe pentru că imită cea mai profundă lege a materiei.