Primele premii pentru poezie ale anului 2014 dezvăluie intrarea într-o zonă nouă pentru practicile şi ritualurile poeziei din România. La Botoşani se fac primii paşi spre o deschidere a premiilor Eminescu spre prezentarea publică a poeziei tuturor autorilor nominalizaţi. Cel puţin aşa se înţelege din comunicatul de presă care anunţă gala din acest an. La Bucureşti, un eveniment care a fost iniţiat de curând, Gala tinerilor scriitori se vede contestat chiar de cel care a fost anunţat drept câştigător al premiului Cartea de Poezie a Anului. Dan Sociu a notat pe pagina sa de Facebook: „le mulţumesc lui Mihai Iovanel, Alex Goldiş si Bianca Burta-Cernat pentru că au ales Vino cu mine, stiu exact unde mergem pentru premiul cartea de poezie a anului (nici nu ştiam de nominalizare) şi mi-ar fi prins bine banii dar nu pot sa iau un premiu de la icr-ul asta şi de la ministerul ăsta al culturii, ţine de un guvern prea scârbos, care nu respectă contractele cu noi, e compus din mincinoşi patologici, a încălcat (le-a răsturnat) toate promisiunile (şi doctrina social-democrată), a bătut şi a hărţuit ţărani şi protestatari, dispreţuieşte săracii, e arogant şi unsuros, crede ca poate face ce vrea din legi şi altele, după cum le ştim”.
Sunt necesare câteva precizări pentru a se înţelege despre ce vorbim. Gala tinerilor scriitori nu este un eveniment mai slab sau mai bun decât majoritatea premiilor literare din România. Acelaşi amestec de câştigători care merită premiile şi alte figuri împinse de la spate din raţiuni mai mult sau mai puţin personale, acelaşi accent pus pe numele câştigătorului şi nu pe sensul premiului acordat cărţii sale şi aceleaşi iluzii cultivate în jurul intereselor culturnice pentru slava şefilor de orice fel ar fi ei.

Bunăvoinţa închipuiţilor
Refuzând premiul care urma să fie acoperit din fondurile Ministerului Culturii, Dan Sociu arată că logica rezervată culturii de către oficialităţi (indiferent de culoare politică) începe să se destrame. Acordând premii peste premii fără nişte justificări oricât de vagi, instituţii publice şi (după modelul acestora) private se prefac interesate de ceea ce se întâmplă în România din punct de vedere cultural. Desigur, nu se poate spune că vorbim despre programe explicite dar asta numai pentru că închipuirea culturnică nu îşi permite să iasă dintre grilajele unei idolatrii speciale.
Ca în orice caz de idolatrie, culturnicii zilei, fie că sunt mici profitori care încearcă să ciupească fonduri publice pentru diferite agenţii sau fundaţii în care ei înşişi au interese, fie că sunt creatori blazaţi care răspund la comenzi nerostite de lăudare a cărţii modeste pe care a scris-o soţia şefului, munca lor este mai uşoară dacă se înlocuiesc ideile culturale cu liste de nume. În fond, numele pot oricând să fie schimbate, iar discursul va rămâne acelaşi.

Pretenţii iluzorii
Încurajând impostura şi politica listelor fără justificări, ministere, uniuni şi asociaţii susţin, de fapt, falimentul perpetuu pentru demersurile culturale. De curând, România literară găzduia un apel pentru ca revistele literare să fie declarate instituţii culturale, în orice caz, pentru finanţarea publică a acestor publicaţii. Scriitorul Gabriel Chifu găsea astfel argumente pentru propunerea sa: „pentru o zonă importantă a culturii noastre, cultura scrisă, revistele literare sunt o prezenţă sine qua non: prin ele respiră, există literatura română contemporană, literatura vie. Ele sunt casa care adăposteşte literatura română de astăzi”. Desigur, cultura susţinută din bani publici poate să îşi facă treaba la adăpost de capriciile financiare, chiar dacă poate să fie victimă sigură a lipsei de profesionalism cu stea politică în frunte (cum se întâmplă de un an la revista Tribuna, unde redactori merituoşi sunt scufundaţi număr de număr între însăilări străvezii cu aer de revelaţie culturală). Din păcate, însă, nici toţi banii din lume nu au cum să compenseze lipsa de consistenţă a programelor culturale.

Cultivarea nevoii
În 2013 am lucrat cu Institutul Cultural Român pentru prima dată după schimbarea conducerii. La Berlin am lucrat şi am ţinut legătura cu referenţi şi specialişti de ale căror competenţe culturale eram sigur din anii trecuţi, în schimb la New York am putut să văd o echipă nouă. Trebuie să spun că în ambele ocazii lucrurile au funcţionat cât se putea de bine, însă nici acum nu pot să îmi înlătur senzaţia că mai ales cei care îşi fac treaba sunt vulnerabili în faţa toanelor politice. Am văzut cât de uşor a fost în 2012 să se găsescă tot felul de campanioţi pentru curăţenie moralizant-tradiţionalistă. Toate acestea sunt posibile pentru că o parte covârşitoare din banii alocaţi culturii sunt rezervaţi micilor jocuri de imagine politică sau nu. Abia atunci când instituţiile au putut să beneficieze de finanţări care să le permită să finanţeze proiecte şi dincolo jocurile politice (cazul ICR de până în 2012) s-a putut vorbi şi despre efecte benefice. Şi asta pentru că principala activitate finanţată este închipuirea. Chiar şi concursurile de finanţare care au ca obiect susţinerea activităţilor culturale se limitează să strecoare câteva proiecte serioase doar pentru a justifica finanţarea lungilor liste de întreprinderi care doar se prefac a fi culturale. Dacă proiectele serioase ar avea beneficia de sisteme de finanţare coerente, industria aerelor culturale şi-ar pierde scuzele.

Şi din nou despre poezie
Acesta este şi cazul industriei premiilor şi revistelor literare. Premii care nu au sens, distincţii fără justificare pot să îşi explice existenţa numai atunci când sunt acordate şi celor care le merită. Să fim serioşi, nu e nimeni care să nu merite un premiu. Numai motivele sunt diferite. Din păcate, cele mai multe motive nu au legătură cu relevanţa literară. Şi relevanţa literară are efectele ei de iluzie. Acum câţiva ani, un juriu din care făceam parte premia, printre alte poeme scrise de liceeni, o serie de poeme care, după cum am aflat mai târziu, conţineau fragmente întregi din volumul lui Robert Mândroiu (mai târziu, Dmitri Miticov), Efectul de peliculă. Cu toate că şi eu şi alţi colegi din juriu citisem volumul cu pricina, nimeni nu a sesizat asemănarea. Cum este vorba despre o persoană pe care nu o mai văzusem niciodată înainte de asta şi nici după, judecata a privit exclusiv textele citite. Nu am cum să spun că iluziile mele sunt mai consistente decât ale altora, dar pe adolescentul care şi-a însuşit atunci versurile lui Miticov nu l-am mai regăsit de atunci în nicio revistă. Se lăsase păcălit de obişnuinţa de a părea altcineva decât era, a şi reuşit pentru un moment dar, după asta, tot propriile puteri literare au contat. Festivităţile la care mai importanţi decât conţinutul cărţilor premiate par să fie organizatorii, finanţatorii, şefii zilei, spun de la sine ce vor să premieze. Acestui sistem i-a spus cineva la Gala Tinerilor Scriitori NU.