Cei 7 nominalizați pentru premiul Eminescu în 2026 pentru anul 2025 sunt Nichita Danilov, Marian Drăghici, Arcadie Suceveanu, Doina Uricariu, Matei Vișniec, Călin Vlasie și George Vulturescu. Ca și în 2025, o singură poetă se regăsește pe listă. Dar presa locală nici măcar nu o enumeră printre invitații așteptați la Botoșani la această ediție. Nici afișul oficial al manifestării.

Evenimentul este organizat de Primăria Municipiului Botoșani și Consiliul Local Botoșani în parteneriat cu Fundația ”Hyperion-Caiete Botoșănene” și Uniunea Scriitorilor din România. Manifestarea a ajuns la cea de-a XXXV-a ediție a Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu”- Opera Omnia. Potrivit organizatorilor, nominalizările sunt stabilite pe baza unui sondaj în perioada septembrie-noiembrie 2025. Au fost 100 de participanți la studiu pornind de la un număr de 30 de poeți propuși.

Seria de evenimente debutează pe 14 ianuarie cu prezentări de carte și Ziua Editurii Junimea în Foaierul Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoșani.

Ziua Culturii Naționale debutează la Botoșani pe 15 ianuarie cu o ședință festivă a Consiliului Local urmată de depuneri de flori la statuia poetului și de un recital al poeților invitați.

Gala de decernare a premiului are loc joi, la Teatrul Mihai Eminescu de la ora 17.00. Prezintă Răzvan Amitroaie iar invitat special pentru un recital este Adrian Naidin. Pe lista invitaților, potrivit celor de la Botoșani News sunt Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Daniel Cristea-Enache, Vasile Spiridon, Dan Gulea, Nichita Danilov, Matei Vișniec, Arcadie Suceveanu, Marian Drăghici, Grete Tartler, Adrian Popescu, Ion Pop, Lucian Vasiliu, Simona Modreanu, Călin Vlasie, George Vulturescu, Valerian Stancu, Valentin Talparu, Paul Gorban, Radu Florescu, Vasile Tudor, Ionică Moldovan, Adrian Naidin și botoșănenii Gellu Dorian, Nicolae Corlat, Mircea Oprea, Cristina Șoptelea, George Luca, Gabriel Alexe și Dumitru Necșanu.

Nichita Danilov (n. 1952) este poet, prozator și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club European, cunoscut și ca publicist constant al cotidianului „Ziarul de Iași”. În 2004 a primit Ordinul „Cavaler al Artelor”, clasa A, din partea Președinției României, iar textele sale au fost incluse în numeroase antologii de poezie din țară și în reviste literare din străinătate.

A debutat cu volumul „Fântâni carteziene” (1980), distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, urmat de „Arlechini la marginea câmpului” (1984) și „Mirele orb” (1995), carte recompensată cu Premiul pentru poezie al USR, Premiul Asociației Scriitorilor din Iași și Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între aparițiile importante se numără „Centura de castitate” (2007, laureată cu Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu”, Premiul de excelență al Asociației Scriitorilor din Iași și Premiul USR), „Imagini de pe strada Kanta” (2011, Premiul revistei „Observator cultural”), „Portrete fără ramă” (2012, Premiul ARIEL pentru cea mai bună carte a anului), „Recviem pentru țara pierdută” (2016, Premiul USR – Filiala Iași) și volumul eseistic „De la Caragiale la Urmuz sau realitatea în formă de conservă” (2020).

La Editura Polirom, Danilov a publicat, între altele, „Nouă variațiuni pentru orgă” (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), „Tălpi. Șotronul” (2004, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din Iași), romanul „Locomotiva Noimann” (2008, distins cu Marele Premiu al revistei „Poesis”, Premiul pentru Proză al revistei „Argeș” și Premiul Asociației Scriitorilor din Iași), „Ambasadorul invizibil” (2010, reed. 2018), „Omul din eprubetă” (2021, Premiul pentru proză al revistei „Ateneu” și titlul „Scriitorul lunii aprilie 2020”, acordat de USR cu sprijinul Primăriei Municipiului Iași) și „Simfonia mută” (2022), care i-a adus din nou titlul „Scriitorul lunii aprilie”, decernat de Uniunea Scriitorilor din România.

”De ce oare am uitat numele tuturor lucrurilor din lume?
Nu te agita, omule, ești pe drumul cel bun:
nu uita că pe lumea aceasta totu-i uitare.”

Marian Drăghici (n. 25 februarie 1953, Osica de Sus, jud. Olt) este poet, publicist și editor, una dintre vocile puternice ale generației afirmate la sfârșitul anilor ’70. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990, el a debutat în presa literară în 1972, în revistele „Steaua” și „Luceafărul”, semnând atunci cu pseudonimul Marian Luca. Primul său volum, depus inițial sub titlul „Descriere după altă natură” la Cartea Românească, a apărut în 1988, după intervențiile cenzurii, ca „Despre arta poetică”, carte salutată de critici precum Mircea Iorgulescu sau Constanța Buzea.

Înainte de 1989, Marian Drăghici publică constant poezie și cronici în reviste importante („Steaua”, „Ramuri”, „Tomis”, „Transilvania”, „Viața Românească”), iar unele poeme sunt citite de Virgil Ierunca la Radio Europa Liberă, ceea ce îi consolidează reputația de autor inconfortabil pentru regim. După Revoluție, volumul „Partida de biliard din pădurea rusească”, inspirat de o călătorie în Rusia în 1991, și cărți precum „Lunetistul”, „HARRUM cartea ratării”, „Negresa” sau „Lumină, încet” dau contur unei opere coerente, traduse în mai multe limbi și transmisă în ediții bilingve în spațiul german, francez și italian.

Activitatea sa editorială și instituțională este la fel de intensă: secretar general de redacție și apoi redactor-șef adjunct al revistei „Viața Românească”, președinte al secției de poezie a Asociației Scriitorilor București, coordonator al colecției „Ins-Urgent”, în care promovează poeți importanți. Decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2004), laureat al mai multor premii naționale – între care Premiul Național „Tudor Arghezi” – Opera Omnia (2014) și Premiul Opera Omnia al Filialei Sibiu (2024) –, Marian Drăghici este inclus în lista canonică a celor mai reprezentativi 100 de poeți români ai ultimului secol și rămâne o prezență de referință în poezia română contemporană.

”La presimțirea gloriei poetul stinge lampa și tace.
E viața lui o viperă pe cioburi de vitralii
prinse în promoroace,
așteptând clipa să le dezbrace.”

Arcadie‑Vasile Suceveanu (n. 16 noiembrie 1952, Suceveni, regiunea Cernăuți) este unul dintre cei mai importanți poeți, eseiști și publiciști de limbă română din Republica Moldova. Format la Facultatea de Filologie a Universității de Stat din Cernăuți, secția Română, el construiește de la început o operă puternic legată de memoria Bucovinei și de destinul limbii române în spațiul dintre Cernăuți și Chișinău. După studii, predă limba și literatura română la Horbova, apoi devine redactor și redactor‑șef la Editura „Literatura artistică” din Chișinău (ulterior Hyperion), intrând în centrul vieții literare basarabene.

Implicarea sa instituțională este la fel de constantă: vicepreședinte executiv al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, apoi secretar și președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, din 2010 conduce Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. Ca poet, debutează în 1968, în „Zorile Bucovinei”, iar editorial în 1974, în culegerea „Dintre sute de catarge”, urmată de placheta „Mă cheamă cuvintele” (1979). Dincolo de volumele de poezie – „Țărmul de echilibru”, „Mesaje la sfârșit de mileniu”, „Arhivele Golgotei”, „Secunda care sunt eu”, „Eterna Danemarcă”, „Înfruntarea lui Heraclit” –, Suceveanu semnează cărți pentru copii („A fugit melcul de‑acasă”, „Ora cinci fără doi fulgi”, „În cămașă de cireașă”) și volume eseistice precum „Emisferele de Magdeburg”.

Traducător din literatura ucraineană și rusă, prezent în antologii din România și din numeroase spații culturale europene, Arcadie Suceveanu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova de mai multe ori, Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul „Eterna Danemarcă”, Premiul Național al Republicii Moldova pentru „Arhivele Golgotei”, precum și distincții precum Medalia „Mihai Eminescu”, titlul de „Maestru al literaturii”, Ordinul „Gloria Muncii”, Ordinul de Onoare și Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor, confirmând statutul său de autor de prim plan al liricii române contemporane.

”În carnea ta a hohotit Elada,
În părul tău s-au sinucis soldați,
Iubita mea curată ca zăpada
Ce frăgezește cerul pe Carpați.”

Doina Uricariu (născută la 5 octombrie 1950, în București) este o poetă, editoare și eseistă remarcată a literaturii române contemporane. Este autoarea a nouă volume de versuri, apărute începând cu 1976, cărți recompensate cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova. Activitatea sa este dublată de studii de critică și eseistică dedicate unor autori precum Emil Botta, Dominic Stanca, Jeni Acterian sau Florentin Smarandache, publicate în principal la Editura Eminescu.​

După 1990, își extinde cariera dincolo de scris, implicându-se în mediul editorial privat și devenind președinta grupului Du Style/Universalia Group. Ca poetă, debutează în adolescență, iar între 1966 și 1998 publică constant poeme, cronici și eseuri în reviste literare de prim plan din România și din străinătate. Volume reprezentative precum „Vindecările”, „Vietăți fericite”, „Natură moartă cu suflet”, „Mâna pe față” sau „Ochiul atroce” au consolidat un profil liric distinct, adesea premiat de breasla scriitoricească.​

Uricariu este, de asemenea, editoare și exegetă a operei lui Emil Botta, semnând ediții critice, prefețe și studii bio‑bibliografice, pentru care a primit premii speciale ale revistelor de profil. Poezia ei a fost tradusă în numeroase limbi europene și extraeuropene și inclusă în antologii importante, între care „Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik” și „Testament – Anthology of Modern Romanian Verse”. Teza de doctorat „Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal” (1998) și antologia „Un fruct de hârtie. 111 poeme” (2022) marchează două repere ale cercetării și autoantologării sale recente.​

Membră a PEN Club, a Societății Culturale Europene și a Uniunii Scriitorilor din România, Uricariu conduce Fundația Universalia, activă în proiecte caritabile și culturale. În 2000, i-a fost conferit Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, pentru contribuția sa la promovarea culturii române.

”Ca niște mătănii poți să numeri cărbunii aduși pentru iarnă
sau urmele lăsate de răni,
se arată pe rând copcile unei operații,
aștrii palizi în pielea de care ți-e dor.”

Matei Vișniec (născut la 29 ianuarie 1956, la Rădăuți) este poet, romancier, eseist și dramaturg român, stabilit la Paris și afirmat internațional în special prin piesele scrise în limba franceză. Și‑a petrecut copilăria între Rădăuți și Horodnic de Sus, într‑o familie de intelectuali marcată de confiscarea pământului, experiență care îi alimentează sensibilitatea critică față de ideologia comunistă. Între 1965 și 1975 urmează școala și liceul în orașul natal, debutând cu poeme în reviste școlare și apoi în „Cutezătorii” și „Luceafărul”.​

Mutat la București, urmează istoria și filosofia la Universitate, devine membru al Cenaclului de Luni și publică volume de poezie precum „La noapte va ninge”, „Orașul cu un singur locuitor” și „Înțeleptul la ora de ceai”, recompensate cu premii ale Uniunii Scriitorilor. Paralel, scrie intens teatru, proză și scenarii, dar majoritatea pieselor sunt interzise de cenzură și circulă în samizdat. Între 1980 și 1987 predă istorie și geografie la sate din județul Călărași.​

În 1987 se exilează în Franța, obține azil politic și, ulterior, cetățenia franceză. Lucrează la BBC la Londra, apoi la secția română Radio France Internationale, în timp ce își traduce și scrie piese direct în franceză, devenind unul dintre cei mai jucați autori ai Festivalului de la Avignon. După 1989, dramaturgia sa – de la „Angajare de clovn” și „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” la „Occident Express” – este montată în teatre importante din România și din peste 30 de țări.​

Opera sa cuprinde volume de poezie, romane („Sindromul de panică în orașul Luminilor”, „Negustorul de începuturi de roman”), teatru pentru adulți și copii, eseuri și cronici culturale. Distins cu premii UNITER, ale Uniunii Scriitorilor, ale Academiei Române și cu importante distincții franceze, Vișniec se definește ca un autor cu „rădăcinile în România și aripile în Franța”, iar din 2025 este membru de onoare al Academiei Române.

”trecătorii s-au adunat tulburaţi
şi privesc pe rînd în rana mea
ca şi cum ar pîndi pe gaura cheii
stau înşiraţi unul după altul
se întunecă
şi la lumina brichetelor aprinse
privesc prin rana mea
drept în miezul pămîntului”

Călin Vlasie (n. 21 mai 1953, Buzău) este poet, prozator, eseist, publicist și editor, una dintre figurile centrale ale literaturii române postbelice. Stabilit la Pitești din copilărie, a absolvit Colegiul Național „I.C. Brătianu” și apoi Facultatea de Filosofie-Istorie a Universității din București, secția pedagogie – limba franceză. A debutat în 1970 în revista „Argeș”, iar câțiva ani mai târziu s-a aflat printre fondatorii Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, devenind o voce distinctă a generației ’80.​

Până în 1990 a lucrat în domenii diverse – de la muncitor necalificat în industrie și minerit la profesor defectolog, logoped și psiholog la instituții școlare și medicale din Pitești – experiență care a alimentat dimensiunea reflexivă și psihologică a scrisului său. După 1990 s‑a afirmat ca editor și manager cultural, conducând reviste precum „Argeș” și „Calende” și fondând editurile Calende, Didactica Nova, Vlasie, Paralela 45, precum și Grupul Editorial Rocart. A coordonat apariția a peste 5.500 de titluri și a condus pentru scurt timp și Editura Cartea Românească, colecțiile sale devenind repere pentru literatura română de după 1989.​

A îmbinat constant practica editorială cu activitatea didactică și de cercetare, fiind lector la Facultatea de Jurnalism a Universității din Pitești și cercetător în psihopedagogia deficiențelor mintale. Vlasie a creat Concursul Comper, primul concurs școlar național gratuit pentru elevii din clasele 0–VIII, și a inițiat cenaclul literar online QPOEM, continuând să coaguleze comunități de lectură și scris. A fondat Filiala Pitești a Uniunii Scriitorilor și tipografia Graficprint, consolidând infrastructura culturală locală.​

Ca autor, a publicat volume de poezie, eseuri, publicistică și memorialistică, de la Neuronia și Laborator spațial la trilogia recentă Virtual, cărți care explorează raportul dintre poezie, psihic și noile tehnologii. Opera sa a fost premiată de numeroase reviste și instituții literare, iar în 2008 i s‑a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler. Tradus în multiple limbi și inclus în importante antologii, Călin Vlasie este recunoscut atât ca poet de vârf al generației ’80, cât și ca strateg cultural și promotor al lecturii în rândul tinerilor.

”numai ca să te prindă mai iute în braţe
şi să te ducă dincolo de calea ferată
cam pe unde se termină faleza şi începe câmpul
cu canguri şi viţeluşi şi răţuşte sălbatice
şi tot felul de ecrane în care se văd aceleaşi imagini
cu un căpcăun care pluteşte peste umbra lui”

George Vulturescu (născut Pop Silaghi Gheorghe la 1 martie 1951, în satul Tireac, județul Satu Mare) este poet, publicist și editor român, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Format în atmosfera culturală a revistei „Familia”, debutează în ianuarie 1973 cu un text critic dedicat lui St. Aug. Doinaș, „Un voluptos al imaginii: G. Vulturescu”, marcând de la început interesul pentru poezie ca teritoriu al imaginației radicale. De-a lungul anilor, publică poezie, eseuri și articole în importante reviste literare din țară, între care „Familia”, „Tribuna”, „Steaua”, „România literară”, „Luceafărul”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Viața Românească” sau „Poesis”, consolidându-și statutul de voce reprezentativă a Nordului literar românesc.​

Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România, precum și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, activând la intersecția dintre literatură și presă culturală. Ca fondator, editor și realizator al revistei „Poesis” din Satu Mare, a creat una dintre platformele esențiale pentru poezia contemporană românească, deschisă dialogului european. Opera sa poetică include volume precum „Frontiera dintre cuvinte”, „Poeme din Ev-Mediul odăii”, „Orașul de sub varul pereților”, „Tratat despre ochiul orb”, „Femeia din Ev-Mediul odăii”, „Podul sau dictatura ochiului”, „Gheara literei”, „Scrisul agonic” ori „Orb prin nord”, la care se adaugă antologia „O sută și una de poezii” și recentul volum „César Vallejo urcă pe Machu Picchu”.​

Vulturescu s-a remarcat și ca editor de ediții îngrijite și antologii, asumând selecția textelor, prefațarea și concepția grafică pentru volume semnate de Ștefan Munteanu, C.S. Anderco, Laureano Silveira, Egito Goncalves, Constantin Noica și mulți alții. Prefețele și postfețele sale, alături de numeroase colaborări editoriale, conturează profilul unui mediator cultural care a înțeles poezia și ca spațiu al solidarității literare.

”Nici poezia nu este un răgaz:
Razele grotei de sub calota craniului meu
sunt mai mult ale grotelor din literele ei
în care se mistuie razele Ochiului de Cucuvea
care vede cu toate grotele …”