Acte de recuperare a realităţii
„Ars Poetica” la Editura Pleiade

„Dar gândul şi cu visurile toate/ Se-mbracă rar în chipuri pământene”. Am în faţă o selecţie de poeme inedite semnate de Victor Ilieşiu (1916-1984). Recuperarea acestor texte devine o şansă pe care cititorul de poezie din România o are pentru a redescoperi liniile de forţă ale genului în secolul XX. Şi vitalitatea poeziei pe care istoria literară se încăpăţânează să o piardă din vedere pare să contrazică ideile primite de-a gata din manualele de literatură. Obsedaţi de diferite clasamente care cer ca un poet (fie el şi redescoperit) să fie „cel mai bun” sau, măcar „cel mai trist” pierdem din vedere tocmai dimensiunea existenţială pe care o poate avea poezia. Selecţia de poeme de faţă ne oferă o perspectivă tocmai asupra intimităţii creatoare, asupra mecanismelor care leagă strâns arta cuvântului de exerciţiile spirituale.

[Depăşirea clişeelor]
Între clişeele legate de poezie, probabil unul dintre cele mai persistente este cel privind tematica. De foarte multe ori temele nu reuşesc să despartă apele în ceea ce priveşte valoarea pe care o poezie poate să o aibă. Acesta ar fi unul dintre motivele care au împiedicat poezia interzisă în timpul comunismului să îşi recapete importanţa pe care ar fi trebuit să o aibă în literatura română. Un teritoriu uriaş care include poezia legată de închisorile comuniste şi dezvoltările explicite ale dimensiunilor religioase din poezia românească a rămas definit destul de vag pentru cronicarii şi criticii literari de azi. Şi nu este neapărat vina criticilor cât a instrumentelor nepotrivite puse la treabă în abordarea poeziei.
Poemele lui Victor Ilieşiu unifică identităţi pe care o judecată rece le tratează separat. Identitatea poetică, cea religioasă şi cea naţională sunt suprapuse. Pornind de la prima strofă din „Isus în România” această spuprapunere se manifestă tot mai accentuat: „Te văd cum vii în ţara noastră, Doamne, / Eşti aşteptat de mult, cu dor fierbinte,/ Trecut-au peste noi atâtea toamne/ Şi-am plâns în taină, în acorduri sfinte . . .//”. În acelaşi timp, definite spiritual, naţional şi poetic, “acordurile” pe care Ilieşiu le pune în pagină sunt, potrivit poetului, “sfinte” şi întreaga selecţie de poeme inedite defineşte această viziune existenţială. De altfel numai eficacitatea existenţială putea să explice persistenţa travaliului poetic în viaţa lui Victor Ilieşiu din moment ce între cele două volume pe care le-a publicat în timpul vieţii („Ogorul Gândului”-1942 şi „Tinereţe fără Bătrâneţe”- 1980) au trecut 38 de ani. Acum, la 31 de ani de la ultimul său volum, tiparul vede postum şi o serie de poeme inedite care reflectă un paradox al creaţiei lui Ilieşiu: pe cât de variat este tratamentul stilistic din poemele sale, pe atât de neschimbată rămâne dimensiunea spirituală în jurul căruia se formulează poemul.

[Poetica sincronicităţii]
Atunci când vorbim despre instrumente de lectură cărora le scapă tocmai esenţa vitalităţii poeziei nu trebuie pierdută din vedere miza pe care un poem o aşează în faţa unui cititor. Pentru critici, această miză trebuie să fie eminamente literară. Pentru cel care scrie poemul însă, bătaia demersului poetic s-ar putea să vizeze complet altceva. Definirea diferitelor formule pe care succesiunea istorică a curentelor literare o impune scapă din vedere elanul pe care discursul poetic şi-l asumă din chiar recuperarea formulelor tradiţionale supuse unei verificări existenţiale pe viu.
„Se-ncheagă visul cel de-odinioară/ Pe-o veşnică şi tainică vioară.// Şi plânge-ntinerit şi versul meu/ Că l-a-ntâlnit din nou pe Dumnezeu . . .//” scrie Ilieşiu într-un alt poem dezvoltând perspectiva unei existenţe religioase capabile să valorifice chiar şi aspectele pe care un poet încearcă să le evite: sintagmele deja consacrate în istoria poeziei. Scris în 1958„Versuri de seară” oferă o demonstraţie a opţiunii stilistice pe care o găsim rar în modernitatea poeziei româneşti. După douăzeci de versuri de 11 silabe şi o sextină după aceeaşi structură metrică, poemul se încheie cu două versuri de câte 10 silabe. Dată fiind predilecţia pentru rime feminine (cu accentul pe penultima silabă) arătată de poezia sa, ultimele două versuri cu terminaţii masculine (accentele cad pe ultimele silabe în aceşti doi decasilabi) rămân pentametri, serii de cinci picioare metrice, astfel că poemul rămâne unitar din punctul de vedere al ritmului.
Ceea ce credinţa aduce poeziei scrise de Victor Ilieşiu este sugestia discretă a contemporaneităţii cu orice perioadă istorică. Iar în termeni religioşi acest lucru primeşte o expresie dogmatică: „Părtaş vieţii de veci/ E sufletul vrerilor ‘nalte” formulează poetul şi imediat accentuează arta sa ca însufleţire a expresiei: „Cuvântul e puntea ce-o treci./ Ca viersul să cânte, să salte”.
Scrise în perioade foarte diferite ale existenţei poetului, poemele inedite selectate aici par să identifice, pe lângă persistenţa tematică o decantare stilistică lentă. Poemele scrise pe parcursul anilor ’40 marchează o trecere de la încercarea unei plaje vaste de versuri metrice (de la metrul popular scurt- ca în “Stihul serii”, la variaţii de vers lung de la 15 la 13 silabe – în “Regăsire, ambele datate 1941) spre utilizări tot mai insistente ale endecasilabului. Versul de 11 silabe pare să devină treptat formula preferată de Ilieşiu. Poemul citat mai sus, „Isus în România”, datat 1953 este reprezentativ şi din acest punct de vedere, cele şase catrene ale poeziei păstrând structura de 11 silabe cu accent pe a şasea silabă în fiecare vers.
Structura este reluată şi în 1958 în poemul „Alter Christus” unde aceeaşi serie de şase catrene se încheie cu o profesiune de credinţă a poetului:”Când inima se frânge de durere,/ Mă ‘nalţ cu ruga şi cu graiu-mi tare/ Şi umilită-n şoapte, ea îţi cere/ Să se zidească-n sfintele altare//”. Plasat, încă de la debut de Francisc Păcurari pe „matca tradiţionalistă a poeziei noastre”, Ilieşiu a reuşit să depăşească simpla jonglare cu teme şi structuri consacrate pentru o asumare a instrumentelor poeziei din perspectivă universală, elaborarea metrică dovedită aici indicând o asumare a poeziei dincolo de limitele unei epoci din istoria literaturii ca un demers viu de formulare continuă a mizelor existenţiale în căutarea expresiei perfecte.
Această transformare dublează chiar perioada în care biografia lui Victor Ilieşiu cunoaşte ruptura provocată de interzicerea confesiunii greco-catolice în România, la numai un an după ce poetul primise hirotonia. Chiar din 1948, Ilieşiu se vede obigat să lucreze ca profesor de română în Baia Mare, unde va rămâne până spre sfârşitul vieţii sale.

[Şansa realităţii]
Judecarea textelor redescoperite din perspectiva strictă a istoriei literare suferă întotdeauna de inevitabila deformare pe care un discurs istoricizant o introduce în studiul unui organism viu. Din acest punct de vedere, poemele din selecţia de faţă au de schimbat o întreagă serie de prejudecăţi ale lumii literare româneşti. Relaţia dintre momentul scrierii şi toate tradiţiile poeziei nu sunt, aşa cum se crede doar respectări inerte ale unor reguli de scriere mai mult sau mai puţin stricte. Fiecare încercare metrică îşi recapătă aici valoarea de reper asumat de un creator al propriului său limbaj o dată cu punerea la încercare a oricărei formule tradiţionale. În plus, această libertate este oferită şi cititorului care poate să compare reuşitele discursului poetic şi existenţial din faţa sa cu orice construcţie poetică din istorie, oricât de consacrată, oricât de îndepărtată, transformată astfel în discurs viu şi contemporan. Dar, mai mult decât orice, tradiţia regăsită în formula poetică trăită de Victor Ilieşiu are şansa să arate că se referă nu la eternele teorii şi sintagme aflate în căutarea unei justificări naţionale ci la o realitate existenţială ce restabileşte valoarea prezenţei în actul poeziei.