Ne vedem vineri, 15 noiembrie, 2024, ora 18:00 la Londohome să vorbim despre “(ingrats)” de Nico Șimon; alături de autoare și editoare sunt și eu, Razvan Tupa, pentru că trebuie să fie și un nerecunoscător la masculin cum e titlul, mai ales că în materie de paranteze în poezie (fie ele și în titlu, sau poate mai ales în titlu) am o carte întreagă.
Volumul Nicoletei are titlul scris (și) în hiragana, unul dintre tipurile de scriere japoneze. E o discuție întreagă ce ar aduce alegerea acestui tip de scris (fonetic) față de variantele silabice (katakana) sau logografice (kenji, în acest caz cu tot cu încărcătura împrumutului și adaptării influenței chineze).
”Și nu e singura similitudine cu cultura japoneză, poezia Nicoletei Șimon traversează aproape cinematic o anumită imagistică foarte apropiată de idei ca ronin și detalii specifice (surprinzătoare) din filmele B&W japoneze. E misterioasă și seducătoare, dar te ține în același timp la distanță, construind ceva inconfortabil și irezistibil de ordinul SF-ului, uneori neașteptat, prin detalii bine împământenite. Așa că, cel mai probabil, vom explora împreună limitele realității la Lansare “ingrats”: explorăm limitele realității. See you there!”, spune Ramona Boldizsar.
Paranteza în poezie
De altfel și povestea parantezelor ca semn tipografic are farmecul ei. Poate un pic amenințător. Ca semn în carte ar fi apărut spre finalul Evului Mediu (după 1470), dar cuvântul ar fi fost legat de alt final istoric, ultima perioadă a Imperiului Roman… când a fost construit din greacă, παρά-ἐν- θεσις că vrei să fie cu/pe lângă/în plus/dincolo de- în/la – propunere/ prezentare/ înțelegere/ poziție/
Îmi place și că ἐν, e cuvântul cu care începe în greacă și Biblia și Ioan 1:1, în caz că e cineva interesat de ”La început…”, care în cuvântul de față ajunge în mijloc.
Știm deja că semnele de punctuație au apărut în transcrieri mai târzi ale textelor antice. De exemplu pentru ”Cartea de căpătâi” scrisă de Sei Shonagon în 1002 , mult mai târziu apar adăugate semnele de punctuație.
Așa se face că poezia clasică latină, arabă ori orientală, fără să folosească simbolul, au folosit procedeul retoric cu același nume din plin. Konstantinos Kavafis (1863-1933) folosește paranteza în 18 dintre poemele sale și își face o marcă din ea, E. E. Cummings își face și el peste Ocean o artă din acest semn, după ce Emily Dickinson s-a bazat ceva mai legat pe linia de pauză.
În românește efectul maxim s-ar spune că îl capătă paranteza la Mircea Ivănescu ori la Mariana Marin.
”Iată cum mă furişez eu la graniţa dintre stiluri!
(Ştiu: altădată flăcări vineţii mi-ar fi mângâiat inconştienţa)” M.M.
Rimbaud are paranteza în titlu pentru poemul său din 1870-71, ”Ma bohème (Fantaisie)”.
Cartea Nicoletei Șimon a apărut în colecția Amaterasu de la Editura Cartex.
De unde și acest poem:
”întors din proiecția astrală
persona udă corpul cu apa din mariane
gazda se întoarce spre oglindă să-și mângâie firele de păr sărat
pe partea cealaltă a lumii
cineva încă-și admiră scalpul bărbierit de cancer
pe partea asta” (p.51)