Probleme ale poeziei româneşti de azi (II)

Spaţiile poetice şi noi forme ale subiectivităţilor

Fiecărei concepţii despre poezie îi corespunde câte un spaţiu în interiorul căruia sunt ordonate reperele accesate pentru constituirea respectivei imagini asupra expresivităţii şi tradiţiei genului. Aceste spaţii coexistă şi justifică reprezentările subiective ce tind să se confrunte atunci când este vorba despre poezie.

În ciuda aparenţelor, orice formulare accesează asemenea spaţii (uneori, chiar şi numai din greşeală). Atunci când un comentator invocă un nume de autor, modul în care este citat acest nume dezvăluie şi spaţiul de care ţine gândirea celui ce formulează. De altfel, reflexul prin care sunt confundate numele de autori cu spaţii ale expresivităţii, cu domenii întregi din literatură îşi pierde funcţionarea abia atunci când avem de-a face cu o multiplicare a referinţelor, fără a oferi explicit şi contextul utilizării acestor nume. Mai mult, listele de nume folosite de foarte multe ori chiar şi în locul titlurilor premiate într-un caz sau altul tind să ia locul dezbaterilor legate de ceea ce constituie materia din care este alcătuită poezia.
Negocierea prestigiului, rularea calificativelor asociate unui nume sau altul nu au avut niciodată mare legătură cu actualitatea poeziei. Cel mult, acest lucru se poate spune că îşi găseşte rostul în valorificarea sau impunerea tradiţiei. Merită să ne gândim că Boccaccio a folosit pentru prima dată “Divina” în asociere cu titlul pus de Dante “Commediei” la 70 de ani după moartea florentinului. Măcar din acest punct de vedere, ciclul ştirilor în mas-media şi alte concepte din afara literaturii nu au nicio putere.

În acelaşi timp, sfârşitul fiecărui an, dar şi dezbaterile tot mai stinse din jurul premiilor aduc în discuţie liste de nume şi titluri care ar putea să aibă sens pentru un cititor dedicat arheologiei prezentului. Poate nu doar lenea ci şi un comportament prevăzător faţă de posibile expuneri ale lecturilor fără referinţe fac posibile asemenea topuri. Odată asumată, această exhibare a subiectivităţii poate să funcţioneze ca un spectacol al momentului, însă, izolată în afara seriilor de referinţe ce corespund fiecăreia dintre aceste formulări, fiecare listă îşi pierde relevanţa.

Poate părea un paradox faptul că, pe măsură ce discursul critic îşi asumă o poziţii tot mai subiective, demersul poetic parcurge drumul invers, asumându-şi recuperarea raportărilor specifice constituirii unor repere obiective. Recunoaştem reformulări circumscrise tematic în poezia celor mai tineri autori, părăsiri ale diferitelor fariseisme care au plasat actul poetic în zona misterelor naţionalist-religioase şi consolidarea poziţiilor marginale faţă de prăbuşirea continuă a schelelor din zona oficial-literaturizantă.

Originalitate şi influenţe

Într-un interviu recent, autorul volumului de poezie câştigător la concursul de debut al editurii Cartea românească din 2012 îşi explică demersul astfel: “Volumul meu este construit pe trei niveluri principale (valenţe, probabilităţi): 1. un nivel obiectiv – descrierea precisă a unui fragment de realitate, timpul prezent din text este timpul de percepţie a Eu-lui; 2. un nivel subiectiv – o sensibilitate nealterată, potenţată de interfaţa maşinală, suport de realitate virtuală conectată la memorie (inimile care bat în maşini); timpul prezent din text este timpul scrierii; 3. un nivel textual – maşina textuală autoreflectându-se, în transfer de la un observator la celălalt; timpul prezent din text este timpul citirii. Aceste trei niveluri pot exista concomitent într-un fragment de text”. Este semnificativ, poate, faptul că vorbim despre poetul care frazează următorul poem: “s-a terminat campionatul mondial/ dar/ mintea mea e un ecran gigant/ pe care rulează/ pasele & şuturile tale” (“forlan”, p 26). De la acelaşi poem porneşte şi identificarea unui context pe care Ioana Dunea o întreprinde pentru poemele lui Dominic Stănescu: “Comparaţi cu acest fragment: Te-am văzut de curând mai lent, mai intelectual,/ şi mai leneş – nu mai cari atâtea mingi spre poartă… /–numai pasele tale au rămas la fel,/ geometrice, desenate pe tabla minţii mele (Marius Ianuş). Sau: aştept lucruri/ care nu se vor întâmpla cu eu aştept evenimente cumplite/ dar ele nu se vor întâmpla (liviu diamandi) sau o singură mare şi întunecata inimă” cu Pavor nocturn (partea din volumul cu acelaşi titlu) al lui Dan Sociu. Nu vorbim de versuri luate ca atare, ci de o atmosfera comună mai multor poeţi de care Dominic Stănescu pare a nu se putea desprinde pentru a-şi cristaliza un discurs propriu, autonom”.

Probabil că şi în aceste cazuri se poate aplica afirmaţia poetului în amintitul interviu: “cred că este vorba mai degraba de similitudini decât de influenţe”, dar acest lucru ar funcţiona, mai degrabă, în defavoarea poemelor sale, explicând dinstanţa dintre ceea ce îşi propune în discursul meta-literar şi ceea ce realizează poemele sale. Acesta este unul dintre riscurile care pândesc poemele constituite în afara unei relecţii care să ţină seama de felul în care au dus alţii la capăt problemele cu care te confrunţi. Refuzând influenţele, s-ar putea ca originalitatea să aducă un deficit de personalitate şi de putere a poemelor. Acest lucru nu are nicio legătură cu nevoia de grupuri sau generaţii, dimpotrivă. Influenţele nu pot să vină decât din poeme şi discurs literar propriu-zis, evitarea confruntării cu aceste influenţe şi definirea recurenţelor drept similitudini (expresive ori tematice) lăsând deschisă uşa unui vid al referinţelor care subminează propria întreprindere poetică.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.