Virgula şi poezia

 Printre reproşurile care se fac poeziei scrise azi unele se referă la grafie. „De ce nu folosiţi virgula aşa cum trebuie” este una dintre cele mai îndreptăţite întrebări, mai ales că, de multe ori, lipsa semnelor de punctuaţie mai mult încurcă şi crează inutil ambiguitate la nivelul poemului.

O legendă din ultimii 30 de ani ai poeziei româneşti se leagă de o afirmaţie a lui Virgil Mazilescu, potrivit căruia poezia se scrie fără virgulă. Aparent ar putea să fie vorba doar despre o toană snoabă (şi, în multe cazuri ulterioare, chiar la asta s-a ajuns), dar o scurtă privire asupra poveştii virgulei ne va lămuri că lucrurile sunt departe de fi atât de simple. Semnele de punctuaţie nu sunt deloc un dat etern al scrisului, multe dintre ele fiind stabilite abia după ce cărţile au început să fie distribuite în varianta tipărită. De exemplu o teorie leagă semnul exclamării de Aldus Manutius, care se îngrijea de o tiparniţă la Veneţia în 1494. Fiind nevoie să marcheze sensul unor propoziţii scrise cu aceleaşi semne pentru fiecare carte tipărită făcut ca semnul exclamării să fie stabilit prin scrierea verticală a primei şi ultimei literele din exclamaţia „io”, un sunet de bucurie pentru latini. În acelaşi fel prima şi ultima literă din cuvântul latin „quaestio”, întrebare, scrise una deasupra celeilalte au dus la forma semnului de întrebare pe care îl folosim azi. Cert este că, până atunci interogaţia a fost marcată în manuscrise fie prin două puncte (găsit pentru prima dată în siriacă) aşezate unul deasupra celuilalt ori ca un fulger desenat de la dreapta la stânga.

Scurtă introducere

Dacă originea semnului de exclamare sau a celui de întrebare aşa cum le folosim azi este legată de introducerea tiparului, virgula este unul dintre semnele de punctuaţie strâns legate de poezie. Originea virgulei se confundă cu transcrierea textelor clasice ale poeziei greceşti în prima perioadă alexandrină (323-30 î.Ch.). De fapt de la Aristofan din Bizanţ, care a condus legendara bibliotecă din Alexandria, vine nu doar sistemul de marcare a accentelor pentru limba greacă, ci şi o parte din ceea ce astăzi numim semne de punctuaţie. Cum pronunţia limbii greceşti clasice începea să se schimbe, era tot mai greu să fie păstrate pauzele de respiraţie necesare pentru lectura textelor consacrate. Poemele Homerice, fragmente din odele lui Pindar, versurile lui Hesiod au forma pe care o cunoaştem astăzi numai pentru că atunci când au fost transcrise în biblioteca din Alexandria, au fost stabilite semnele de punctuaţie care despărţeau versuri şi fagmente de vers în funcţie de pauzele de respiraţie necesare citirii lor cu voce tare.

Reguli şi eliberări

Nici măcar versurile poemelor nu ar fi avut forma pe care o cunoaştem astăzi dacă nu ar fi stabilit alexandrinii pauzele pe care le cunoaştem. Lungimea pauzei de respiraţie era marcată prin puncte aşezate în partea de sus, în mijloc sau în partea de jos a rândului. Ceea ce astăzi numim virgulă era atunci un punct aşezat în mijlocul rândului separând o parte (ϰόμμα) din textul citit. De altfel “comma” sau “komma” este denumirea preluată de limbile germanice pentru acest semn de punctuaţie. În română, virgulă a fost preluat din franceză, unde originea latină combina “virga” (ramură, creangă) cu terminaţia diminutivală “–ula”.

Varianta grafică de azi pe care o folosim pentru virgulă a fost extrasă din bara diagonală (/), folosită între secolele XIII şi XVII pentru a marca pauzele chiar şi de deja pomenitul Aldus Manutius. Merită să ne amintim că este acelaşi semn pe care îl folosim pentru a marca sfârşitul unui vers atunci când poeziile sunt folosite într-un citat. Cum se vede şi în scrisoarea lui Neacşu (1521), punctele folosite în loc de virgulă nu aveau prea mare legătură cu regulile gramaticale, fiind folosite numai pentru ritmarea respiraţiei, mult mai târziu, fiind folosită pentru structurarea relaţiilor dintre părţile de propoziţie sau între propoziţiile dintre fraze.

Limba română cunoaşte o folosire specială a virgulei, semnul de sub litera “ş” sau “ţ” fiind desemnat ca virgulă şi nu sedilă, cum este cazul lui “ş” în limba turcă.

Cu ceva timp în urmă, N Georgescu semnala importanţa virgulei în succesivele ediţii ale operei lui Eminescu: În privinţa virgulei, gramatica intră de multe ori în conflict cu semantica şi cel mai cuminte e să ascultăm de autor ca să nu ne rătăcim în ediţii. Iată, de pildă, banalul dialog din „Scrisoarera III”: „- Tu eşti Mircea?
– Da’mpărate!” Sunt ediţii care au :”Da, ‘mpărate!” (în sistemul ortografic de după 1953, cu această cacografie: „Da,-mpărate!”).Faceţi diferenţa: vorba tărăgănată, cu virgula gramaticală, indică un răspuns spăşit, umil. În sistemul celor două apostrofuri din vremea scrierii lui Eminescu, chiar poetul ezită: în „Convorbiri” are „Da’mpărate!”, cu apostroful larg ce indică pauză în rostire (forme disjuncte) – dar în „Timpul”reia însuşi: „Da’mpărate!”, restrângând spaţiul ca pentru un răspuns energic, demn, băţos. G. Bogdan-Duică interpretează tot acest pasaj, iar în final are forma grafică: „Şiabia plecă bătrânul…”, pentru „Şi abia plecă…” Oricine înţelege că editorul vrea să facă, aici, adverb de mod: abia-abia, insistând asupra bătrâneţii domnitorului. Când vezi asemenea interpretări de text la editorii lui Eminescu te pui în gardă şi urmăreşti mai cu atenţie cum este citat poetul.
(România Literară)

Întorcându-ne la folosirea virgulei în poezie, este suficient să privim câteva dintre cele mai cunoscute versuri semnate de Virgil Mazilescu, poetul căruia îi este atribuită diatriba împotriva virgulei pentru a înţelege că lipsa virgulei este compensată în cel puţin două feluri:

–       fie de tăierea versului

“noapte de noapte se aud paşi grăbiţi prin bucătărie
şi uite aşa ne trezeşte cu mersul şi cu scâncetele ei steaua
rătăcită la noi în casă – aveam eu oarecum bănuiala
că prea de timpuriu s-a desprins din năvoadele cerului

astăzi primejdii mari o pândesc: motanul nostru de pildă
ar putea să-i ronţăie într-o clipă urechile nasul cât zmeura“

(“a treia poveste pentru ştefana”)
 

–       Sau pauze evidente care fac inutilă virgula ca semn grafic ca în:
“tu dormi dragostea mea. sunt singur am inventat poezia şi nu mai
am inimă”

 
Luând în considerare poemele celui căruia îi este atribuită abordarea extremă cu privire la virgulă în poezie, realizăm că, de fapt, folosirea sau evitarea acestui semn de punctuaţie are sens numai în viziunea fiecărui autor, fiind departe de stabilirea unor reguli valabile pentru toţi cei care scriu, în acelaşi fel funcţionând orice element ce ţine de limbaj.

3 comentarii la „Virgula şi poezia”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.