Multe dintre expresiile pe care le foloseşte oricine în comunicarea de zi cu zi au fost inventate de clasici ai literaturii. Liste întregi de combinaţii de cuvinte cât se poate de obişnuite astăzi îşi au originea în textele lui Shakespeare, iar în română, se vor fi găsind în premieră vorbe cu care ne-am obişnuit pe la Eminescu sau Alecsandri. Dar cum în această postare ar fi peste posibilităţile noastre să urmărim dacă “regina nopţii” (“Melancolie”), “ard de viu” (“Odă”), “mori liniștit” (“Odă”) sau “Ideal pierdut” (din “Venere şi Madonă”) ori “suflete curate” (din “De crezi în poezie” al lui Alecsandri) mai apar şi în alte locuri înainte de a fi folosite în textele clasice o să mergem invers. De la tot ce e mai banal şi mai comun azi spre texte clasice. Şi ce e mai supus prejudecăţii de lipsă de valoare azi decât textul muzicii numite în mod curent „manea”.

Fără nicio intenţie de reformulare a criteriilor valorice, povestea de mai jos are doar rolul de a identifica unele corespondenţe între versurile manelelor, pe care „intelectualu’” fin s-a obişnuit să le dispreţuiască şi tot ce are mai cult limba română: poezia clasică.

Distanţări şi apropieri

Mai întâi trebuie spus că aproape în fiecare caz în care vor fi identificate motive comune, vom putea să vedem o diferenţă interesantă în ceea ce priveşte intensitatea. Atunci când în poezia clasică motivul era tratat cu fineţe şi lentoare, versurile manelelor măresc viteza descrierii unei scene. Coşbuc în „Nunta Zamfirei” accentuează pe ultima silabă dintre cele 8 ale fiecărui vers: „Trei pași la stânga linișor/ Și alți trei pași la dreapta lor;/ Se prind de mâini și se desprind,/ S-adună cerc și iar se-ntind,/ Și bat pământul tropotind/ În tact ușor.”. Versurile cântate de  Nek şi Nicola Guţă („E jale cu gagicile”) alternează versuri de 9, 7 şi 6 silabe cu şi 8 silabe (de 3 ori în cele 8 versuri pe care le citez aici din refren): „bate, bate, bate tobele/ se rup gagicuţele/ bate, bate, bate toba tare/ au dat drumu la motoare// ce facem cum facem/ la noapte un chef sa tragem/ unde, unde mergem/ gagicute sa ne-alegem”. Merită remarcată şi preferinţa pentru versuri încheiate în silabe neaccentuate (feminine) în cazul manelei contemporane. Acest lucru este determinat şi de nevoia de a lungi melodic finalul de vers.

Modelul internaţional, în schimb, nu s-a schimbat prea mult: „toate fetele la dans/ să vedem talent/ ca-n America balans/ cum vezi la 50 Cent” cântă Susanu în „Talent ca la 50 Cent” plimbându-şi metrul versurilor între 7, 5 şi 6 silabe. Pe vremea lui Alecsandri, simbolul metropolitan era Parisul: „Parisul e mare!/ Și-n sânul lui are/ Multe frumușele, dalbe cât ai vrea; / Dar așa dălbică, / Așa frumușică/ N-a avut Parisul, nici n-a mai avea! //” scrie bardul de la Mirceşti în „Dridri” alternând versuri de 5 şi 11 silabe. Mai mult aici se răstoarnă şi regula versurilor cu terminaţie feminină (neaccentuată) pe care o găsisem specifică manelelor de azi, versurile de mai sus având accentul pe ultima silabă, în timp ce Alecsandri preferă să alterneze (mare, are, dălbică, frumuşică şi ai vrea, n-a mai avea).

Declaraţii care coboară în timp

Mai interesantă este corespondenţa de motive şi chiar în ce priveşte modul în care este tratat acesta din punctul de vedere al metricii vedem în „Pentru tine aş trăi”. „De-ar avea inima gură/ ar striga ca o nebună/ şi-ar striga în gura mare/ te iubesc cu disperare” cântă Daniela Gyorfi într-o piesă interpretată cu Valencio. Deja am pomenit de preferinţa lui Coşbuc pentru octosilab. Merită spus că versul de 8 silabe este unul dintre cele mai vechi şi cele mai folosite versuri, mai ales în prozodia franceză clasică. Trubadurii Evului Mediu alegeau adesea această formă pentru versurile lor („Devant toz les boens chevaliers/ doit estre Gauvains li premiers” scria Chrétien de Troyes în plin secol XII). Ca să ne întoarcem la motivul gurii care strigă afecte, iată-l surprins, cum spuneam cu intensitate inversă (mai blândă faţă de „disperare”) în versurile lui Costache Conachi: „Guriţa ce să deşchide supt a tale zâmbituri/ Dă graiului o dulceaţă prin care tu inimi furi. / Ah, nurule, împărate, ţâe numai mă închin, / Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin/ /” („Ce este nurul”). Fiecare dintre versurile de 15 silabe ale lui Conachi conţine un prim emistih de 8 silabe.

Ceva mai nuanţat decât colegii săi este Florin Salam care reuşeşte să cânte trei octosilabi în strofa „tu eşti frumuseţea vieţii/ eşti ca roua dimineţii/ când se lasă pe flori/ de dimineaţă până -n zori//” („Iubirea mea din filme”). Cum spuneam mai sus, de multe ori găsim un motiv clasic tratat invers. În acord cu ambiguitatea „de dimineaţă până-n zori”, manelistul îşi dublează şi delicateţea comparaţiei iniţiale cu o continuare la fel de fragilă („când se lasă pe flori”). Tratamentul original al unui asemenea motiv poate fi identificat în endecasilabii (11 silabe pe vers) lui Eminescu: „Tu nici nu știi a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adânc o liniștește, / Ca răsărirea stelei în tăcere; // Iar când te văd zâmbind copilărește, / Se stinge-atunci o viață de durere, / Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. //”(„Sunt ani la mijloc”). Versul clasic este mult mai dinamic, permiţându-şi o respiraţie mai largă (nu numai datorită numărului de silabe) pentru a urca într-un contrast afectiv (răsărirea stelei- stingerea durerii, liniştea inimii-arderea privirii).

Jocuri de ritm şi entuziasme onirice

Chiar şi atunci când reţinem o strofă cât se poate de banală ca „frumuseţea ta// e mai pre-sus/ ca orice avere// eşti prinţesa mea// tu eşti zâna din visele mele” (Dorel de la Popesti – „Ia-mă cu tine”) cu toată împărţirea în două versuri de câte cinci silabe, entuziasmul declarativ se înrudeşte cu fragmente din „Ţiganiada” lui Ion Budai Deleanu: „O! tu musă, care câteodată/ Ad-umbră șezând în haină-albastră/ Colò, supt măgura gemănată, / Lui Amor în ceteră măiastră/ Cânți a duòr inime libovite/ Dulcile necazuri suferite,” (cântul III). Ba chiar, un cânt mai târziu (IV), Parpanghel descrie un moment asemănător cu trimitere explicită la vis: „Drag (zisă) coconaș! o clipită/ Numa eu văzui pă ha frumoasă! / Dară, ca să nu-ți vorovesc pleve, / Însumi nu știu: în vis sau aieve”.

(continuarea aici)