Ca o prefata a expozitiei sale care se deschide joi, 26 aprilie la Galeria Zorzini, pun aici un interviu Ghenadie Popescu. Polenta Strike este prima sa expozitie personala in Bucuresti. „Printre formele de expresie ale artistului se numără performance-ul, pictura, obiectul, instalaţia video. Expoziţia Polenta Strike este compusă dintr-o serie de obiecte cotidiene experimentale din mămăligă, pe care Ghenadie Popescu le foloseşte în vederea problematizării unor chestiuni de interes naţional şi, pe care le utilizează în scopul de a pune în discuţie subiecte de ordin poltiic şi social referitoare la realităţile de zi cu zi.” spune Adina Zorzini.

Ghenadie Popescu este unul dintre cei mai surprinzători artişti plastici pe care i-ai putea întâlni vreodată.  Se auto descrie drept „un artist de 63-65 kilograme care încă nu are răspunsuri  la toate întrebările”. A urmat cursurile Universităţii de artă fără să se înscrie la facultate, a lăsat munca la câmp pentru a face artă şi nimic din ce face el nu seamănă cu ceea ce v-aţi aştepta. Ghenadie Popescu este artistul care a propus mămăliga şi rafia ca material de expresie artistică şi a parcurs pe jos cu arta lui drumurile de la Chişinău până la Iaşi şi din nordul până în sudul Moldovei. În atelierul său, unde poţi să vezi costumul sau din rafie, jugul din blugi şi jugul cu două tastaturi, mi-a spus „stai, să îţi arăt soarele”. Şi a scos un colţ de grilaj semicircular cu raze metalice acoperit cu galbenul mălaiului fiert în mămăligă. „Uite, erau gratii şi le-am mămăligit. Acum au devenit un soare”.

Cum ai ajuns să faci artă?

În 1998 am lăsat câmpul de la ţară, 6 ani de muncă la colhoz şi am venit în Chişinău. Eu eram aici cu o şcoală pentru şomeri care încercau să înveţe o meserie, dar m-am dus la Facultatea de artă. Nu m-am înscris niciodată oficial dar am fost la toate cursurile,impreuna cu colegii de facultate timp de 5 ani.

Şi nu ai vrut niciun moment să renunţi?

La câte o beţie mai sărea câte un coleg şi zicea „hai să mergem la decan să te înscrie”. Dar nu am mers. Ce ar fi însemnat pentru mine o diplomă?! Îmi dau seama căera important să ai o adeverinţă, o specializare dar nu asta vroiam eu.

Ai făcut lucrări din mămăligă, ai mers cu ele pe jos prin ţară. S-a întâmplat vreodată să ai parte de reacţii negative?

În 2008 am început să folosesc mămăliga. Un an nu am făcut lucrări decât aşa şi am vrut să o propun ca obiect de patrimoniu. De fapt forma ei, poţi să o regăseşti în multe lucruri din jur. Orice are o parte rotunjită poate să fie stilizat într-o mămăligă. Mie îmi place limbajul primitiv care trezeşte copilul din tine. Cei care văd lucrările mele reacţionează de obicei surprinşi. Dar s-a întâmplat, când am fost cu mămăliga pe jos până la Iaşi să îmi spună cineva că din cauza noastră nu merg treburile în ţara asta.

De ce?

Bănuiesc eu că ei se gândeau la cei care merg cu cruci şi icoane şi, probabil, au văzut în drumul meu cu mămăliga o inversare a situaţiei. Eu nu mergeam cu lucruri cu care ei să se mândrească, nu chemam ploaia şi mămăliga pe care o trăgeam după mine pe drum poate că i-a surprins cumva altfel decât erau obişnuiţi.

Cum de te-ai gândit să foloseşti mămăliga ca material pentru arta ta?

Noi ne lăudăm cu fete frumoase şi vin. Şi asta nu ştiu dacă e prea bine. Vinul a făcut ravagii, a distrus vieţi, iar fetele… pleacă în străinătate şi nu le e prea uşor. Din când în când le mai creşte sufletul din capul lor beat, pentru că oamenii beţi nu-şi pierd niciodată sufletul. Îi ajută Dumnezeu. Eu sunt de acord că neamul nostru nu prea a tras la carte. Lucrează mult şi nu e eficient. Nu se opreşte să se întrebe dacă există altă cale mai simplă şi mai bună.

Ai venit de la ţară şi la Chişinău mi-au spus că eşti printre cei mai buni în materie de montaj de film. Cum ai învăţat să montezi?

Nu  am  nici  un  motiv  să  vorbesc  despre  o  calitate  de  a  mea  în  acest  domeniu.  Ba  chiar  mai  mult,  sunt  sigur  că-s  agramat  în   multe  aspecte  dintre  cele  elementare  în  această  meserie. Am învăţat pe degete, dibuind. De fapt multă vreme nu am ştiut decât să îmi verific mesajele. Şi nici acum, în afară de programele de care am nevoie pentru montaj nu ştiu altceva. Eu de fapt urăsc chestiile astea electrice. Sunt nişte aparate care te prostesc şi râd de tine. Mie îmi plac lemnul, aerul, toporul, ţânţarii, furnicile.

Îţi place să mergi pe jos. Prin Moldova sau şi în străinătate?

Îmi place să merg pe drumuri oriunde. Şi pe-afara dar şi în ţară. Îmi place ţărişoara asta mică şi experimentală. În străinătate, Austria a fost prima ţară nesocialistă pe care am văzut-o. Mi-a plăcut foarte mult atenţia pe care o acordă ei copiilor. Peste tot sunt indicatoare „atenţie copii”. Mi s-a întâmplat o dată să urc acolo la munte. Urcam o pantă şi am auzit voci de copii. După puţin timp i-am văzut, într-o poiană erau o mulţime de puşti goi care alergau şi se jucau supravegheţi de educatoare. Cum eram obosit am fost şi eu surprins să mă gândesc „ia uite ce mici sunt şi deja vorbesc germană”. Mă simţeam ca acasă.

Te înţelegi mai bine cu artiştii din Moldova sau cu cei străini?

La Paris am dat peste o bătrânică din Japonia care era  stabilită de ceva ani la  Paris şi preda  artă contemporană . Îmi amintea de bunica mea. Exact la fel se uita. Poate pentru că şi ea era acolo venită din altă zonă lingvistică ne înţelegeam cel mai bine. Nu ştiu cum, pentru că eu nu vorbesc cine ştie ce engleză, dar o noapte întreagă, în timp ce am ajutat-o să îşi instaleze proiectul, am vorbit despre influenţele zen în arta contemporană.

Pentru tine cum s-au schimbat lucrurile de când au căzut comuniştii de la guvernare în Moldova?

Păi pentru mine s-au schimbat pentru că am mai îmbătrânit. Cred că a trecut prea puţin timp ca să spunem că e o schimbare. Aş căuta orice alt cuvânt numai nu schimbare. Fiecare vrea să se schimbepentru că aici prea miroase a chestie băhlită.

Interviu realizat in mai 2010, in cadrul unui proiect finantat de asociatia Oberliht si Fundatia Culturala Europeana.