Fragmentul meu preferat din yoyo de G Vasilievici e legat de leagane. Si de interdictia de a te atinge de leagane cand esti om in toata firea. Lumea se mai schimba dupa cum se vede aici.

Iar fragmentul din Yoyo e asa:
„– Hai să vedem dacă putem să atingem pământul cu fruntea! rage Urs dornic de o aventură teribilă, dar mie îmi zboară ceva prin dreptul capului, milimetric aş putea spune. Mă opresc şi ridic de jos obiectul criminal ce se dovedeşte a fi o agendă neagră. Cineva aleargă spre noi. Îl aud. Vine din spate şi e aproape. Chiar lângă noi. Pune mâna pe Urs şi îl opreşte. El se sperie foarte tare, se dezechilibrează la coborâre şi e gata, gata să cadă. Reacţia este normală. În realitatea copilăriei nu există gardieni publici care să urle că îţi bagă pistolul în gură dacă nu opreşti calul aflat în galop. Se pare că l-am scos din minţi după cum face. Nu gândeşte limpede.

– Huliganilor! Vandalilor! Ăştia ca voi merită împuşcaţi. Ce aveţi, mă, cu jucăriile copiilor? De ce vreţi, mă, să le distrugeţi? Ce v-au făcut?

Urs este încă în stare de şoc şi nu ştie cum să riposteze. Eu nu mă pot gândi prea mult în aceeaşi direcţie şi nu cred că incoerenţa ne-ar fi de folos. Dar Urs nu este bun la matematica acestor situaţii.

– Ne scuzaţi, zice el cu emoţie.

– Ce să te scuz, mă, nu te uiţi la tine, ditamai hăndrălăul, păi cum crezi tu, mă, că ţin astea unul ca tine.

– Vă rog să ne vorbiţi frumos atâta vreme cât şi noi vorbim frumos, continuă el.

– Ce frumos, mă, ce frumos? Păi tu eşti om să i se vorbească frumos, eşti un derbedeu ordinar asta eşti, ia, buletinele la control.

Între timp Preotul s-a apropiat şi el de noi şi priveşte spectacolul alături de mine. Când razele lunii adoptă poziţia corectă, se vede extrem de limpede cum lui Urs îi răsar nervii pe faţă. Nu are buletinul la el şi nici vreo legitimaţie. Agitaţia atinge punctul culminant. Gardianul vorbeşte în timp ce Urs vorbeşte căutându-se inutil prin buzunare. O voce se ridică deasupra altei voci pe care o trage în jos, punându-şi picioarele pe umerii ei şi aceasta la rândul său face la fel. Nu se mai înţelege nimic. Urs ameninţă cu un scandal în presă, că i se încalcă drepturile şi alte chestii din astea. Gardianul ameninţă cu poliţia. Preotul e varză şi probabil se amuză teribil, iar eu mă gândesc numai la cum aş putea evita cât mai precis vreo percheziţie corporală. Ceva trebuie făcut imediat. În stilul ăsta ne vom trezi după gratii. Soluţia vine pe neaşteptate, repede şi de la sine. Este blondă şi albastrul din ochii ei învinge întunericul paranoic din capetele noastre. Ca şi gardianul, poartă uniformă şi vine tot din spate. Este partenera lui şi mai mult de atât, este portiţa noastră de scăpare. Nu participă la evenimente şi nu pare afectată de acţiunile noastre. Această apariţie schimbă radical datele problemei. Ca în orice situaţie în care sunt implicaţi mai mulţi bărbaţi, apariţia femeii frumoase şi singure, pune sângele în mişcare. Şi sângele nu curge prin nici un costum de gabor, prin nici o legitimaţie de ziarist, prin nici o legislaţie minoră privind parcurile amenajate. Ca să fiu sincer nu prea înţelesesem de unde îşi extrăgea curajul nebun acest gardian mărunţel, aflat pe punctul de a ne lua la bătaie. Pot să jur că ştiu în ce film joacă, el cu partenera lui ce îl acoperă când năvăleşte vitejeşte în mijlocul pericolului. Mereu ei doi, gata să înfrunte orice. Mereu ei doi neobosiţi pe urmele criminalilor. Mereu ei doi în această lume abdjectă. Atraşi nebuneşte unul de celălalt. Scully şi Mulder. Numai că odată cu apariţia femeii în lumina reflectoarelor, acesta este alt film. Filmul în care el va fi trădat şi eliminat. Nu trebuie decât să ajung la femeie şi pentru asta îmi pregătesc terenul. Chipul ei este suficient de frumos pentru a-mi ţine strâns logica într-o singură direcţie. Urs mai are foarte puţin şi cedează. I s-au umflat toate venele. Îl trag de o parte şi îl ascund la spate în timp ce îi iau locul în faţa gardianului. Eu sunt duşmanul acum. Un inamic nou care însă nu luptă cu arme convenţionale. Un terorist adevărat ce îi va pune bombe în inimă şi îi va arunca în aer orgoliul. Pentru o clipă mi-am dorit cu înverşunare să îl fac să se dea cu noi în căluţi şi să încerce să atingă pământul cu fruntea. Dar nu ar fi rezistat unei asemenea bucurii.

– Nu cred că este cazul să facem atâta tărăboi pentru nimic…

– Pentru nimic? Adică ce credeţi voi că noi suntem aici degeaba la ora asta, că suntem proştii voştrii?

– Nu, nici vorbă de aşa ceva, numai că nu cred că am făcut ceva atât de grav ca să ne vorbiţi ca unor infractori şi să ne ameninţaţi. Ne dădeam în căluţii aştia şi ne-a luat valul, atâta tot, ne pare rău.

– Vă pare rău… asta nu mă încălzeşte cu nimic, în fiecare noapte este aceeaşi poveste, uitaţi-vă la leagănele alea în ce hal sunt, cum crezi că au ajuns aşa?

– Dar noi nu avem nici o treabă cu asta, nu am stricat nimic.

– Da, da, nu aţi stricat nimic… asta pentru că am fugit eu de mi-a sărit sufletul şi v-am oprit la timp.

– Nu, chiar nu intenţionam să stricăm ceva.

– Dar atunci ce căutaţi aici?

– Nimic, ne plimbam şi am văzut căluţii ăştia. Am fost şi noi copii şi nu am avut aşa ceva când eram mici, ştiu că asta nu este o scuză, erau alte vremuri, dar noi ne-am bucurat şi nu ne-am putut abţine. Adică, hai să fim serioşi, uitaţi-vă şi dumneavoastră la căluţii ăştia, ce frumos sunt coloraţi, nu sunt minunaţi? Şi cum străluceşte toboganul ăla de acolo sub razele lunii. Priviţi ce culori sunt aici. Despre asta este vorba, nu ne judecaţi greşit. Suntem oameni serioşi care plătesc impozite la stat.

– Şi ce? Eu nu sunt? Dar eu nu fac aşa ceva, am şi eu familie şi copii, dar nici ei nu se poartă aşa.

– Vă spun cu mâna pe inimă că este doar o neînţelegere, ce rost are să stricăm noaptea asta superbă din atât? Dacă nu mă credeţi o putem întreba şi pe domnişoara.

Acesta este atacul surpriză. Al meu iubit Pearl Harbour. Blonda cască ochii.

– Domnişoară, spuneţi drept, când aţi văzut prima oară căluţii ăştia nu v-a venit să vă daţi în ei? Lăsaţi că nu v-aţi dat, că nu se face şi altele… v-a venit sau nu?

Femeia este vizibil încurcată şi tace mâlc. Îşi tine privirea în pământ. Gardianul nu îşi mai ia ochii de la ea, strivind-o cu privirea.

– Haide, domnişoară, că nu este nimic de care să vă fie ruşine în asta, toţi am fost copii şi nu există vârstă mai frumoasă, de ce să nu o retrăim ori de câte ori avem ocazia? Nu vă vine uneori aşa să vă urcaţi în balansoarul ăla? Să vă daţi pe tobogan? Să vă legănaţi?

– Ba da, îmi vine, dar există un regulament.

– Da, există un regulament atâta timp cât există şi cei însărcinaţi cu respectarea lui. Ei sunt singurii preocupaţi de asta. Nici cei ce l-au întocmit nu mai dau doi bani pe el, ei sunt interesaţi doar de regulamentul pe care îl concep în prezent. Dar ce fel de regulă este asta care îţi interzice să mai fii copil după ce ai fost cândva şi nimic nu a egalat asta până acum? Sincer să fiu, cred că şi dumneavoastră vă daţi în căluţi când nu vă vede nimeni.

Gardianul a amuţit, blonda s-a înroşit. Nu minte nimeni în legătură cu asta. Sunt sigur. Oricine eşti, orice ziar ai în spate, orice instituţie reprezinţi, orice armă ai în buzunar, altfel spus, orice atac pe calea ierarhiilor sociale, este o invitaţie la contraatac. Nu şi când ai vreo douăzeci de grame de iarbă la tine. Atunci este cu totul şi cu totul altă situaţie. Atunci cauţi fondul comun, acolo unde inamicul nu mai există pentru că îţi seamănă perfect. Ameninţă-l cu copilăria şi veţi călări tovărăşeşte, umăr la umăr spre bârlogul balaurului. Vă veţi face loc cu sabia spre turnul în care este ţinută prinţesa cu părul bălai. Femeia trebuie să vorbească. Ea este aparatul lui auditiv, fără de care nu mai poate auzi ce i se spune.

– Vă invidiez, domnişoară, că lucraţi într-un loc ca ăsta şi să ştiţi că ne pare sincer rău dacă v-am cauzat probleme.” (din Respiro)