„ne întoarcem în pădurea îngălbenită

de urmele noastre fără noimă

căutînd sentimente prin hăţişurile proiectilelor

topite în exploziile zăpezii de primăvară

victorii presărate apoi în pămîntul nimănui

ca brazde şi seminţe

încărcate de gîndurile noastre lăsate uneori drept

crengi norilor şi păsărilor lunii

doar plasele casei violete nu ni-s scutece şi groapă

căzînd ca părul pe nişte jucării tocite ale bătrîneţii

n-o să spun nimic despre ştirile care vor veni

să ne umple cutiile noastre scîrţîitoare şi de nefericirea care

curge de ceva vreme în găurile întunecate

de umbrele noastre în timp ce, aplecaţi,  parcă veghem viaţa

ca un fel de profesionişti sau copii ce-au uitat,

în joaca lor, cît e ora

visele ni se amestecă acum ziua, în amiaza mare

cu tutunul şi ceaiul toamnei

mai ales cînd corul firelor de iarbă

aruncă în lumină ultimele culori

raportul nostru final

uite călătoriile pe care promiţi că n–o să le uiţi vreodată

uite vinişoarele lor încă pulsînd, semnele făcute cu cretă, pietricele

uscîndu-se încet, globuţele de ruj aşteptînd dulceaţa trecerii, hîrtia

care va arde cu tot cu amprentele tale, amintiri de neuitat

pentru capătul lor am aşternut pe toate dunele scorpionii albaştri

am adus cîteva cadouri ce se pot vedea din soare şi bucăţi de viitor

cu cît ne apropiem fără să coborîm (vom coborî vreodată?)

istoria şi numele plesnesc ca nişte boboci

Azi se duce încet spre locul unde cenuşa nu ajunge

poate doar cîteva trenuri în care am fost să fi trecut

sau doar cîteva ferestre care au rămas nesparte de stelele frigului

nici vieţile noastre nu au reuşit să le spargă

cum ar fi putut ele ce uneori par pene pierdute

găsite în ploaie într-un tîrziu

undeva departe în alt fel de ţară după ce au fost declarate

suveniruri în marea colecţie, verigi din lanţul

balanţei care vinde dragoste trecutului

poate o să îngenunchem odată cu proiectilele

lungului vers de dincolo şi nu o să simţim

cînd culorile sufletului vor juca pe pînza capătului

mai avem doi trei paşi şi un vers

desigur ca nu voi sufla o vorbă depre pîlpîitul copacilor

în lumină aşa cum nu am făcut nicio însemnare despre orele cînd vîntul

se odihnea în mijlocul drumului în ridurile

celor cărora li s-a dăruit pămîntul tristeţii şi-au băut sticle de speranţă

ca nişte alcoolici n-am să suflu o vorbă despre toate

florile de lumină ale copacilor

şi despre înserarea pe care o puneam pe foc pînă cînd singurătatea

se făcea aproape incandescentă”

Florin Dan Prodan