Poetica relationala (fragment)

Ca o prefata la aniversarea celor 100 de intalniri la Poeticile cotidianului va invit sa dezbatem cateva probleme legate de felul in care poezia este perceputa si scrisa astazi. Acest text este dezvoltarea unei conferinte in pregatire pentru spatiul de arta si cultura contemporana Pavilion Unicredit

Abstract
Față de arta contemporană, literatura (mai ales în limba română) rămâne mult în surdină. Orice ieșire spre un public larg este bănuită în mod automat de comercialism ieftin. Surprinzător sau nu, mutațiile estetice semnalate de Bourriaud în 2002 o dată cu lectura celebrei sale serii de artiști contemporani pot să fie regăsite într-un text fundamental din sec XIX, când erau descrise trăsăturile romantismului (F. Schlegel).
Recuperând astfel o actualitate a conștiinței literare rătăcite prin istorii vom încerca să formulăm câteva elemente care privesc eficacitatea demersului poetic la nivelul societății contemporane, dincolo de estetica tradițională și de încăpățânarea cantonării în teritoriile autonomiei esteticului.
Conferința își propune să urmărească o serie de elemente genuin poetice, identificate ca funcționale la nivelul diferitelor zone ale socialului și politicului de azi.
Fie că este vorba despre resturi metaforizante ori despre retorisme mai mult sau mai puțin ieftine, atestarea modelelor economice, politice, media se face tot pe baza unor elemente și structuri poetice. Anarhia și conservatorismul înțepenit își asumă, deopotrivă, victimizarea ca proces fondator.

Relația poetică

Cum suntem într-un loc organizat după regulile celor mai vii demersuri artistice, mă gândesc că este cazul să scuz un pic literatura pentru aparenta ei inerție. Dacă ne uităm la vitalitatea cu care arta ultimilor 20 de ani și-a reformulat obiectul, ne dăm seama că literatura poate să pară o bătrânică fistichie, care își mai cumpără din când în când gadgeturi la modă, însă tot în apartamentul ei cu danteluțe se simte cel mai bine. Câteodată o bănuiești că nici nu se uită la televizor.
În singura carte (Douămiismul poetic românesc, Editura Pontica, 2007) dedicată de un critic literar în ultimii ani posibilelor schimbări de paradigmă intervenite la nivelul poeziei contemporane din cea mai presantă actualitate, Ștefania Mincu notează un aspect care ne proiectează în mijlocul unei dezbateri pe care critica literară a preferat până acum să îl treacă sub tăcere: inabilitatea formulării unui limbaj critic capabil să surprindă dinamica poeziei scrise azi.
Tot ceea ce știam despre figuri de stil, forme fixe ori concepte ca univers poetic, sentiment liric le poți găsi invocate în cronici ori în manualele școlare care au selectat poezii publicate în ultimii 10 ani, dar aplicarea acestor elemente nu poate să funcționeze.
De unde mă uit eu, din zona privitorului simplu, fără nici un fel de pretenții de critic de artă, sare în ochi estetica relațională ca una dintre cele mai importante încercări de teoretizare a recuperării demersului artistic în amplitudinea socială originară.
Ceea ce m-am întrebat de multe ori a fost cum de un domeniu specializat în forjarea liniilor de forță ale cuvântului nu a mai oferit în ultima jumătate de secol nici o formulare teoretică pe care să o poți compara cu rupturile conceptuale din zona artei sau a muzicii.
Dar putem vorbi despre surpriza pe care o are cel care încearcă să găsească anumite corespondențe între formulările din zona teoriei artei care au schimbat în mod esențial perspectiva asupra actului artistic de astăzi și felurile în care actul poetic a fost identificat în mod diferit în timp.
Una dintre problemele cele mai mari pe care le are un cititor astăzi ține de inexactitatea formulărilor sintetice reținute de istoria literară. De obicei, elementele specifice listate în dreptul mișcărilor literare sunt numai câteva trăsături care pot furniza argumente într-un demers de diferențiere între momente istorice.
Atunci când poeziei medievale occidentale îi sunt remarcate tendințele de renunțare la calitatea de creator a poetului și concentrarea asupra cântecului, a versului ca artizanat verbal, aceasta nu este decât o simplificare a realității.
Studiile asupra poeticilor medievale (și acceastă trecere de la poezie la singular la poetici este poate cel mai bine ilustrată de acest moment- W.T.H. Jackson Medieval literature: A History and a Guide) inistă asupra întâlnirii dintre poezia latină scolastică redactată în epocă în relație obligatorie cu viziunea creștină și poezia vernaculară. Totuși, atunci când citești versuri ca
Scoicari, pedeştri la Ruel, Coţcari cu mierla în caftan,
Vă cîntă mandea pitpalacu’: Dă mandea glas: mergînd pe blat,
Ici hoitu’ vi-l lăsaţi…Cărel! Nu pierdeţi piele şi ciolan!
Colin Scoicaru-l puse dracu’ Colin Scoicaru’ a cîntat,
La mahări să-şi dăşerte sacu’, De-a roata, la-ntrebări luat:
Vrăjind, să scape de colac, Să scape – ciripi urît,
Dar ceapă nu beli săracu’: Da-n vrăji nasoale încurcat,
Gealatu’ i-a venit de hac. Ştrengaru-i rupse-un os în gît.

(A doua baladă) (Baladă (a II-a) a mierlitorilor) trad Romulus Vulpescu-Deocheatele lui François Villon. Poeme coţcăreşti de-a v-aţi ascuns dintr-un Paris al Evului de Mijloc la obşte desluşite cu dichis, cu schépsis date-n stampă de Romulus Vulpescu, 2005, Editura Semne”.
Înțelegi că vitalitatea limbajului poetic depășește cu mult intențiile teoriilor poetice.
Același lucru se întâmplă în cazul oricărui curent poetic pe care îl alegi. Textele originale care au fundamentat mișcări literare sunt mult mai nuanțate decât simplificările istorizante.
Abia în momentul în care am găsit formulările teoretice semnate de Friedrich Schlegel (1772-1829) am putut să înțeleg faptul că, în mod ironic, ceea ce privirea istorică pierde din vedere este tocmai vitalitatea și legătura strânsă pe care o formulare poetică o are cu timpul său. Toată arta a fost la un moment dat contemporană scrie la intrarea în Muzeul Artei Antice de la Berlin. Tocmai calitatea pe care o au poeticile de a fi contemporane, în relație cu principiile vitale ale vremii lor o pierdem din vedere în abordările de manual.
Poezia romantică este o poezie militantă,universală. Scopul său este să reunească toate speciile poeziei care au fost separate și să pună poezia în legătură cu filozofia și retorica. Încearcă și reușește să amestece și să unifice poezia și proza, inspirația și critica, poezia artei și poezia naturii, și face poezia vie și socială, iar viața și societatea le face poetice. Poetizează spiritul și umple formele artei cu învățăminte serioase, le înviorează prin pulsația umorului.
Nu știu când v-ați gândit ultima dată la poetica romantică dar aproape sigur nu ați inclus umorul și întâlnirea dintre societate și estetic. Și totuși este vorba despre un citat semnat de F.Schlegel și unul dintre actele de naștere ale romantismului.
Pentru a încheia introducerea noastră trebuie să notăm indicația pe care criticul de artă francez o oferă pentru a stabili mutația orizontului în care este citită arta în cheia esteticii relaționale ca țintind mai degrabă sfera interacţiunilor umane şi contextul său social decât afirmarea unui spaţiu simbolic autonom şi privat (Nicolas Bourriaud- Estetica Relațională (1998) – ediția românească Estetica Relațională Postproducția, Editura Ideea, 2005)
Dacă adăugăm și faptul că formulările teoretice din Estetica relațională au fost determinate de lipsa de eficacitate a conceptelor impuse în critica de artă a anilor 60 și de căutarea unor criterii funcționale de abordare a demersurilor artistice contemporane vom recunoaște același moment în care spuneam că se găsește blocată critica de artă.

Un gând despre „Poetica relationala (fragment)”

  1. Bogdan Ghiu teoretizeaza pe aceeasi tema pentru un proiect din Olanda: “acesta poate fi tocmai marele rol politic al artei, azi. Aceea de a sculpta în evenimente, de a le degaja liniile, forma, cînd totul vine să se aglutineze numai pentru a trece şi a ne bloca în flux, în trafic: şantajul cu informaţia. De fapt, noi ştim, tot timpul, prin noi înşine, prin senzaţiile şi experienţele noastre directe, totul. Tocmai de aceea au fost descalificate politic senzaţiile şi experienţele personale, cărora, azi, li se opune, ca o datorie, ca o obligaţie, “informaţia”, “cunoaşterea”, “cultura”. “Informaţia”, “cunoaşterea”, “cultura” sînt încercări de dezarmare politică a omului, de blocare şi de şantajare a lui, de separare a lui de propriile sale forţe şi capacităţi. Dar noi ştim întotdeauna totul, prin noi înşine. Şi numai arta, în momentele ei de vîrf, are darul de a ne reaminti capacitatea noastră infinit constituantă de realitate, împotriva formelor ei constituite care se pretind, întotdeauna, eterne, definitive.

    Arta nu redevine “artă politică”, “arta politică” este o confuzie comodă, o fundătură, un compromis. Arta este politică. Şi tocmai în felul acesta îşi demonstrează ea capacitatea de a mai fi mare, de a ne obliga să ne ridicăm la propria scară (arta ca ridicare la scară) într-un moment cînd însuşi conceptul de “artă contemporană” a devenit normativ, restrictiv, ideologic, decorativ, eventual profitabil, oricum lenifiant, “drăguţ” şi “interesant”.”
    http://atelier.liternet.ro/articol/7422/Bogdan-Ghiu/The-Bijlmer-Spinoza-Festival-o-lucrare-de-arta-nu-un-eveniment-cultural.html

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.