editia 118
POETIC ESTE FIECARE

SGB & Andra Rotaru interviu incrucisat la seria relationala a poeticilor cotidianului

Stoian G Bogdan poem la poetici
Continuă lectura Asa au fost poeticile cotidianului 118 & 119 →

Am aflat foarte multe lucruri despre poezie in ultima vreme. Dar mai ales despre cei care scriu poezie. Am aflat, de exemplu, ca de foarte multe ori in spatele lucrurilor pe care le citesc nu este nimic. Ca in prima situatie de a dezgropa fondul de tabloid al „pohetului” imediat ies la suprafata justitiarii de coltul blocului si babutzele barfitoare de pe scara sa isi faca numarul.
Imi pare rau ca dupa aproape cinci ani de poeticile cotidianului nu am schimbat decat foarte putin. Dar, asa cum stim, ceea ce nu poti sa schimbi in afara poti sa schimbi in tine.
Acum 10 ani, puteam sa fac o lista de reviste si critici literari relevanti pentru poezia care se scria in acel moment. Intre timp, cu toate ca fiecare dintre revistele pe care le-am rasfoit au macar un lucru viu, este aproape imposibil sa faci o asemenea lista. Si asta pentru ca lucrurile vii din acele reviste depind numai si numai de starea pe care o persoana sau alta reuseste sa o aiba atunci cand scrie sau pregateste pagina respectiva. Mai mult decat oricand responsabilitatea a devenit personala.

Atunci cand cineva incearca sa functioneze ca o redactie adevarata, i se pun in spate toate obsesiile celorlalti. Asta se intampla cu una dintre cele mai vii reviste literare, „noua literatura”, care este tinuta complet in surdina. Orgoliile si dezinteresul celor care nu apar in ea fac restul muncii de „partid”.

Atunci cand am renuntat la revista Cuvantul mi s-a spus ca o fac din orgoliu. Am scris ca motivul este lipsa de profesionalism a celui care este impus la conducerea revistei si in continuare mi s-a spus ca o fac din orgoliu. Revista Cuvantul a incetat sa mai apara dupa 9 numere de la plecarea mea si tot eu, care spuneam ca mai mult de un an are cum sa reziste in formula aceea, am ramas orgoliosul povestii. Si, ca sa fiu bine inteles, nu pentru ca am plecat eu a cazut Cuvantul. Ci pentru ca a fost demontata o echipa cu care lucram acolo. Mai mult, nici macar pentru ca a fost demontata echipa cu care colaborasem eu nu s-a intamplat asta (inainte de venirea noastra la cuvantul, periodic au fost distruse echipele care lucrau la Cuvantul). Ci pentru ca in locul echipei (oricare ar fi fost ea) s-a preferat o jonglare a responsabilitatilor girata de un prieten al patronului. Sau de doi?!

Dar vinovatia mea ramane. Si nu pentru ca as fi participat la ceva. Cat, mai ales, pentru ca am incurajat sa se exprime chiar si oameni care se joaca de-a poezia. Si nici macar acum nu imi pare rau. Si sunt sigur ca am facut bine. Mai degraba sunt vinovat pentru ca, atunci cand sunt aruncate mizeriile din capetele unuia sau altuia, atunci cand micii profitori si marii datatori din gura isi fac numarul, nu am nici o retinere sa ma prapadesc de ris. Am ris cam mult, recunosc. Dar toate astea o sa le fac si in continuare. pentru ca in marea de gesturi de doi lei, in marea de poeme inchipuite sunt permanent scufundate gesturile si poemele care (chiar si atunci cand nu reusesc sa fie poetice pana la capat) dau garantia intentiei creative. Promisiunea unui poem pe care il scrie fiecare dintre noi bine sau rau. Dar prezent.
Si o sa fiu intotdeauna bucuros sa fiu vinovat de asta. Pentru ca in constitutia republicii poetice „Cetățenii Poeticii sunt respnsabili față de ei înșiși și nu pot fi responsabilizați de altcineva decât pentru faptele celor din jur.” Si faptul ca sunt tras la raspundere pentru ceea ce altii arunca pe pereti imi confirma realitatea acestei republici poetice. Si ca pana si instinctul de turma si defularile de tabloid sunt lesinate in fata acestei realitati. Ma flateaza.
Dar vorbaria este exact opusul poeziei.

lui Andrei ii place asta

mie asta:

iar lui Ionut asta (bine, e si cea mai tare): Continuă lectura placeri →

Cu ani in urma ma distram cu micile certuri literare dintre colegii mei de generatie. Gaseam chiar reconfortante participarile in cateva dintre ele. Odata cu moartea generatiei 2000 am crezut ca a trecut si timpul micilor nebunii de felul asta. Dar uite ca nu!

Personal am renuntat de cativa ani sa mai particip la acest fel de discutii pentru ca mi se par complet pe langa fondul problemei. De data aceasta ma provoaca fatul ca la originea intregii povesti sunt autori tineri care par sa fi inteles complet gresit ideea de promovare neconventionala.

Ciocnirile dintre principii de dragul spectacolului ar fi trebuit sa semene cu meciurile de wrestling (si asa au fost in perioada de inceput), nu cu o vanatoare de vrajitoare travestite la antena 3 literara. Atunci cand Byron ii spune lui Keats „manelistule”, si i se raspunde „baiat de dorobanti ce esti” ma gandesc mai repede la The Undertaker decat la certurile intre starletele de coltzul blocului. Mai mult, atata timp cat nu il respecti pe cel pe care il ataci in public, inseamna ca esti intr-un loc gresit si e bine sa iti recitesti bibliografia. Pentru ca oricand spui in public numele cuiva, ii faci publicitate. Cei pe care ii dispretuiesti poti sa ii ignori in cel mai privat mod posibil. In schimb, atunci cand iti iei elan sa arunci doar pozitia unei singure parti, atunci cand strigi hotul si nu incerci sa faci lucrurile pana la capat, atunci cand te joci de-a justitia cu o maturica din paie in loc de balantza nu prea mai poti fi luat in serios nici macar in cazul in care ai avea dreptate. Exact in stilul asta s-a dus constant spre zero credibilitatea celor care vorbesc despre literatura: urechisme si manelisme. Continuă lectura Despre scandaluri literare sau moralitate poetica de coltul blogului →