Ieri blogosfera româneasca s-a entuziasmat subit dupa ce Google a ales să celebreze 135 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși. Sigur, vești bune pentru oricine era în criză de argumente pentru discursuri naționaliste. Ziarele și-au făcut treaba, publicând pagini întregi despre viața și faptele celui mai important sculptor care are vreo legătură cu România și printre rânduri s-a strecurat și mânia națională față de eroarea puterii comuniste care a refuzat lucrările lăsate de Brâncuși prin testament țării sale natale.

Franța a acceptat bine mersi donația și să nu credeți că s-a grăbit să o valorifice. Au trecut zeci de ani până când atelierul sculptorului a trecut de la stadiul de clădire părăsită îmbibată în grafitti la formula pe care o știm astăzi de aripă specială a muzeului de artă modernă de la Paris.

Ca să ajungă peste ani grupurile de turiști din români să noteze extaziați în caietul muzeului parizian „România domnește la Paris” și „mulțumim domnului primar că ne-a înlesnit această excursie” a fost nevoie ca statul român să spună la moartea lui Brâncuși „mulțumim, noi nu credem în formaliști decadenți”. În formula general folosită vinovatul este statul comunist. Dar cine este curios să caute prin arhivele Academiei române o să constate că a fost vorba și despre o dezbatere la care nu doar Traian Săvulescu, președintele Academiei Române din acel moment,  ca un biolog reputat și om de știință absolut respectabil a găsit instrumete de critic de artă ca să înfiereze felul în care Brâncuși s-a lăsat acaparat de „arta preţuită în dolari şi de miliardarii de peste ocean” .

Dezbaterea a atras esteticieni de primă mărime din istoria culturii române și câțiva dintre ei au lăsat luări de poziție care ar face cinste oricărui demagog de astăzi. Cum plăcerea descoperirii merită încurajată, las celor ce vor găsi de cuviință să se documenteze la sursă asupra pozițiilor pe care le-au avut în epocă adevărate mituri ale gândirii estetice de la noi.

Dar nu pentru înfierarea vremurilor comuniste m-am apucat să scriu aici. Ceea ce este și mai interesant e faptul că aproape la fel de veșnică precum arta este și ipocrizia. Sărbătorim sărbătorirea celui pe care România l-a refuzat. Sigur că oricând putem să dăm vina pe comuniști. Dar realitatea este că ipocrizia e veșnic tânără și aproape fără moarte în România.

Dar să le luăm pe rând.   Citește în continuare Brâncuși și dezgustul patriotic →