„ne întoarcem în pădurea îngălbenită
de urmele noastre fără noimă
căutînd sentimente prin hăţişurile proiectilelor
topite în exploziile zăpezii de primăvară
victorii presărate apoi în pămîntul nimănui
ca brazde şi seminţe
încărcate de gîndurile noastre lăsate uneori drept
crengi norilor şi păsărilor lunii
doar plasele casei violete nu ni-s scutece şi groapă
căzînd ca părul pe nişte jucării tocite ale bătrîneţii
n-o să spun nimic despre ştirile care vor veni
să ne umple cutiile noastre scîrţîitoare şi de nefericirea care
curge de ceva vreme în găurile întunecate
de umbrele noastre în timp ce, aplecaţi, parcă veghem viaţa
ca un fel de profesionişti sau copii ce-au uitat,
în joaca lor, cît e ora
visele ni se amestecă acum ziua, în amiaza mare
cu tutunul şi ceaiul toamnei
mai ales cînd corul firelor de iarbă
aruncă în lumină ultimele culori
raportul nostru final
uite călătoriile pe care promiţi că n–o să le uiţi vreodată
uite vinişoarele lor încă pulsînd, semnele făcute cu cretă, pietricele
uscîndu-se încet, globuţele de ruj aşteptînd dulceaţa trecerii, hîrtia
care va arde cu tot cu amprentele tale, amintiri de neuitat
pentru capătul lor am aşternut pe toate dunele scorpionii albaştri
am adus cîteva cadouri ce se pot vedea din soare şi bucăţi de viitor
cu cît ne apropiem fără să coborîm (vom coborî vreodată?)
istoria şi numele plesnesc ca nişte boboci
Azi se duce încet spre locul unde cenuşa nu ajunge
poate doar cîteva trenuri în care am fost să fi trecut
sau doar cîteva ferestre care au rămas nesparte de stelele frigului
nici vieţile noastre nu au reuşit să le spargă
cum ar fi putut ele ce uneori par pene pierdute
găsite în ploaie într-un tîrziu
undeva departe în alt fel de ţară după ce au fost declarate
suveniruri în marea colecţie, verigi din lanţul
balanţei care vinde dragoste trecutului
poate o să îngenunchem odată cu proiectilele
lungului vers de dincolo şi nu o să simţim
cînd culorile sufletului vor juca pe pînza capătului
mai avem doi trei paşi şi un vers
desigur ca nu voi sufla o vorbă depre pîlpîitul copacilor
în lumină aşa cum nu am făcut nicio însemnare despre orele cînd vîntul
se odihnea în mijlocul drumului în ridurile
celor cărora li s-a dăruit pămîntul tristeţii şi-au băut sticle de speranţă
ca nişte alcoolici n-am să suflu o vorbă despre toate
florile de lumină ale copacilor
şi despre înserarea pe care o puneam pe foc pînă cînd singurătatea
se făcea aproape incandescentă”
Florin Dan Prodan