Mihai Vakulovski a publicat in revista Tiuk! un interviu cu Florin Dumitrescu și nu am vrut sa treacă neobservata pledoaria pentru poezie în stilul inconfundabil pe care îl are cel cunoscut mai mult pentru textele Sarmalelor Reci. Acum câțiva ani, la Roma, Florin Dumitrescu eram invitat împreună cu Florin la un festival de poezie dedicat autorilor din țările cu origini latine (organizat de ICR). Din România eram patru cred, incluzând-o și pe Irina Nechit. Îmi amintesc de mirarea lui Florin atunci când, în prima zi de festival, i-am spus toți ceilalti că pentru noi este un poet cât se poate de serios. Până atunci crezuse că treaba lui la festival este sa fie translator și că a fost invitat numai pentru că are o specializare în limba italiană.
Sigur, alții îl știu care dă tonul vorbelor din campaniile din publicitate, ori chiar drept textier.ro, tocmai de-asta n-are cum sa lipsească de pe poetic dacă ne ținem de treabă.
După cum se poate vedea mai sus, s-au mai schimbat lucrurile și pentru Florin, iar în ce fel s-au schimbat precizează chiar el în fragmentul de mai jos.
(foto Diana Iepure la Poeticile cotidianului)
– De la „Ana are mere” (volumul de debut) la „ÎNcîntece” a trecut ceva apă pe Dîmboviţa. Cît de greu a fost să publici noul volum de poezie?

– Eu sînt în primul rînd textier şi, în aceşti treisprezece ani, în care n-am publicat volume, am publicat… albume! Treaba e că primul volum de versuri, Ana are mere, a fost premiat, întîmpinat foarte bine de critică şi de publicul tînăr; astfel că am rămas cu un soi de obligaţie faţă de toţi oamenii care m-au îndemnat să scriu „poezie de citit” şi care m-au răsfăţat cu laudele şi cu atenţia lor. O simţeam ca pe o aşteptare pe care întîrziam s-o onorez. Între timp a apărut un public nou, mai înclinat către poezie, către lectură în general, în comparaţie cu publicul din anii ’90. Mi se pare important să rezonez cu posibilii cititori, să le propun viziunile mele şi totodată să mă alimentez cu viziunile lor. M-am învăţat rău, cu nărav, să fiu strunit de ceilalţi şi să aştept aplauze. Poate că poeţii adevăraţi sînt asemeni lui Emily Dickinson: mai închişi în propria lume, ca să nu zic autişti. Eu însă n-aş putea scrie dacă n-aş sesiza o minimă comandă publică.

– Eşti cunoscut mai mult ca textier al formaţiilor Sarmalele Reci, Timpuri Noi şi Direcţia 5. Practica asta ţi-a schimbat cumva viziunea asupra poeziei? Întreb asta pentru că poeziile tale sînt foarte… orale, să zic aşa…
– Poezia s-a născut orală. Druizii, aezii, rapsozii Vedelor şi Upanişadelor nu ştiau ce e ăla cuvînt scris. La şcoală învăţăm că tradiţia poeziei e marcată de legăturile cu muzica, mai mult sau mai puţin manifeste de la o epocă la alta. E ceea ce putem constata şi azi, pe viu, urmărind un poet precum Chris Tănăsescu, în performance-urile cu trupa Margento sau în recitaluri solo. Şi sînt toate celelalte genuri de sincretism rodnic, de la creaţiile cantautorilor, pe care le etichetăm îndeobşte folk, pînă la poetry slam şi alte forme de virtuozitate lirică din zona hip-hop…
La mine e o experienţă aparte: eu sînt un textier specializat să compună versuri după muzică, pornind de la varianta de cîntec cu la-la-la. Trebuie să ţin seama de metrică, accente şi ritm; de fineţuri precum deschiderea vocalelor, raportul între consoane şi diftongi etc. Este o caznă care te căleşte în meşteşugul versificării. Marele farmec al muzicii – şi totodată marea lecţie pe care o putem învăţa de la muzicieni noi, literaţii, este realizarea acelei stări de plutire, de lejeritate, de implicare a întregii fiinţe: glas, respiraţie, trunchi, membre, buric, sex… Poate poezia ne-cîntată să atingă aceste performanţe? Eu zic că măcar poate năzui… Marele paradox e că acea lejeritate şi suavitate muzicală se obţine cu mare trudă. Sînt poeme de o mare simplitate, uşor de recitat şi chiar de memorat, care te fac să crezi că-i vin poetului natural, fără efort. Secretul e că tocmai acea naturaleţe se obţine cu efort şi meşteşug – şi asta e încă o învăţătură a colaborării cu muzicienii.
Pe de altă parte, să recunoaştem. Poezia destinată cititului poate îngloba mai bine idei, sensuri complexe, formule elaborate… Ea se pretează mai degrabă meditaţiei dense; în timp ce versurile cantabile îi par cititorului contemporan mai diluate ideologic. Eu cred totuşi că, în modernism, s-a pierdut o anumită dimensiune inefabilă a poeziei, un anumit tip de meditaţie suavă, eterică, adresată – să zicem – mai mult sufletului decît minţii. ÎNcîntecele mele aş dori să se situeze undeva la mijloc. Ele îşi propun, printre altele, să recupereze această pierdere; şi să vorbească pe alocuri despre ea.

– Eşti unul din puţinii poeţi actuali încă tineri care mai folosesc rima, e adevărat că altfel decît ceilalţi – cu umor, ironie, hîtru şi postmodern. Ce rost mai poate avea rima în actualitate? E greu să scrii cu rimă în mileniul III şi să nu cazi în ridicol?
– Există critici care m-au descurajat să folosesc rima altfel decît cu intenţie ironică, parodică, dezvrăjită. Altminteri – mă avertizau ei – mă pîndeşte ridicolul. Există însă şi oameni (cu unul dintre ei discut chiar acum) care m-au încurajat să-mi urmez capriciul de a scrie „desuet”, anacronic. Îmi permit să mă consider îndeajuns de stăpîn pe sculele mele, retorice şi ideologice, încît să nu mă scufund în penibil.
Rima are o înţelepciune a ei, pe care oamenii, mai ales contemporanii noştri, o ignoră. Chiar şi pretenţioşii care strîmbă din nas la rime poartă cu ei, în adîncurile conştiinţei, ghicitorile şi numărătorile de copii, ca să nu zic cîntecele de leagăn şi de dezmierdare, care le-au marcat venirea pe lume (o lume a rimei)… Azi sîntem critici faţă de rimă, dar tînjim în secret după rimă, după ritm, după aliteraţii şi homeoteleute… în general, după acea potrivire a sunetelor cu sensurile care ne armonizează percepţia lumii; după ceea ce lingviştii numesc „caracter motivat”.
Ce fac eu este manierism, OK, e eticheta pe care o accept şi mi-o asum ca pe un stindard: sînt un manierist care face uz de tropi clasici, de concetism şi arguţie, dar fac asta – printre multe altele – tocmai ca să obţin surpriză şi încîntare, ca să evit plictiseala şi previzibilul. Este ceea ce mă păzeşte poate cel mai mult de ridicol – zic eu.

Interviul complet in Tiuk!