Nu a fost perioadă în istoria mai nouă sau mai veche a literaturii când să nu se fi vorbit despre criză. Întotdeauna s-au scris destul lucruri proaste încât să nu fie prea uşor să fie găsite textele care mai târziu aveau să fie considerate fundamentale. Alături este chiar coperta unei antologii pe această temă lansată de curând.
Înjurăturile şi terorismul cât se poate de culturale acum 150 de ani
Oricât de frustrantă ar fi această situaţie, ea se regăseşte în orice epocă, şi din dezbaterile poeţilor şi nepoeţilor pe această temă au ieşit întotdeauna scântei. Matei Călinescu notează în „Conceptul modern de poezie” (Editura Eminescu, 1972, p.227) polemica dintre Heliade Rădulescu şi Cezar Bolliac de la jumătatea secolului XIX. Heliade îi reproşase lui Bolliac faptul că nu respectase în poeziile sale regulile clasice formulate de Boilleau. Bolliac, mai tânăr decât Heliade cu 11 ani, nu ezită să răspundă criticilor care i s-au adus în cel mai îndrăzneţ mod, numindu-l pe Boileau nici mai mult nici mai puţin decât „destructor infernal”:”Şi aş dori să omor suvenirea acelui destructor infernal al creaţiilor spirituale pe care d-ta mi-l tot aduci exemplu (…). Shakespeare şi Hugo vor trăi, domnule Boileau, fără regule, precum trăiesc Ossianii şi se renasc în toate limbile fără să fi avut limba făurată la fabrica dumitale, sau având o limbă foarte imperfectă”. În demonstraţia lui Călinescu, aici avem o primă apariţie în literatura română a diferenţei dintre paradigma clasică şi cea romantică, definită cât mai aproape de paradigma teoretică.
Probabil că astăzi bietul Bolliac ar fi fost considerat un „terorist cultural” de toţi cei care se grăbesc să fabrice etichete fără să verifice nici măcar superficial ce înseamnă cuvintele pe care le folosesc.
Dar nu este problema poeţilor să îndrepte judecăţile strâmbe şi gândirea leneşă care ar putea să bage şi astăzi în puşcărie orice dadaist ori avangardiştii întârziaţi care ar îndrăzni să epateze gustul burghezului naţional. De altfel aceştia din urmă au şi patentat conceptul care a făcut carieră în gura panicarzilor incapabili să înţeleagă dimensiunea pozitivă a contestării valorilor oficiale.
Ca şi cantitatea de apă pe pământ, probabil că şi ignoranţa va rămâne întotdeauna constantă schimbându-şi numai starea de agregare.

Gândirea securistă (file de poveste)

Ceea ce am descoperit de curând este însă expresivitatea de care dau dovadă moraliştii şi criticii de serviciu, gată să livreze oricând o învăţătură etern valabilă. „Acelaşi poet ce nu are nevoie, în şase rînduri, decît de o pagină-două pentru a sesiza şi a vizualiza conturul exterior şi interior al unui alt artist simte pentru el însuşi o caracteristică nevoie de spaţiu.” spune judecata unui critic despre un important poet contemporan, publicată de Observator cultural deunăzi, eludând cu măiestrie nu numai logica ci şi obiectul poeziei.

Mai mult, una din Istoriile Literaturii Contemporane girate de renumele unuia dintre cei mai simpatici critici pe care cine şi-i poate imagina reţine formula „Un poet mai mult decât talentat, care vine, vine, vine, calcă toate ierarhiile literare în picioare”. Mulţi dintre cei pe care i-am întrebat despre ce poet contemporan cred ei că este vorba au rămas perplecşi. Şi nu pentru că ar fi fost vorba despre un poet prost, dimpotrivă, Constantin Creţan, poetul la care se referă aceste cuvinte stăpâneşte prozodia, şi face faţă onorabil provocărilor metrului clasic. Ca şi formula criticului citat anterior, problema este că asemenea judecăţi abolesc întru totul rostul actului critic, înlocuind judecata şi raţionamentul cu simple etichete fluturate asemenea celor ce privesc terorismul cultural.

Poate că se îndreaptă cineva de ce numesc asemenea perle „gândire securistă”. Să se întrebe şi o să afle.

Şi totuşi, criza?!

Din multe puncte de vedere „criza poeziei” la care se referă nume de primă mărime ale criticii româneşti şi internaţionale nu sunt decât crize ale instituţiilor, fie că sunt ele edituri sau premii ori critici literari. Fiecare s-a văitat că nu reuşeşte să desluşească tendinţele actuale ale poeziei, astfel că mai bine strigă „criza” şi îşi văd de p(r)oze.

În realitate însă, statutul poeziei este la fel cum a fost în toate timpurile, unul pe care nu îl poţi asuma decât privat. Atunci când i se reproşa lui Titu Maiorescu faptul că l-a citat după Alecsandri pe un tânăr care abia publicase câteva poezii în reviste la acel moment, cei care reproşau asta aveau dreptate. Aşa era şi în termenii bunului simţ era chiar justificat reproşul. La fel cum justificată era scandalizarea criticului care reclama propaganda pe care Eminescu o face pentru adulter atunci când dedică o poezie de dragoste soţiei altcuiva. Aşa era. Complet imoral şi chiar problematic pentru cei care vroiau să facă educaţie prin poezie. Din fericire, se pare că educaţia prin poezie nu are ca obiect morala comună şi nici didacticismele de colţul mesei, astfel că lumea s-a mişcat întotdeauna şi fără acordul micilor demagogi.

Mai mult

Mircea Cărtărescu are dreptate să îşi pună o întrebare legată de eşecul ideologic al generaţiei sale „Generația mea a încercat să inventeze un nou tip de scriitor, mai deschis, mai independent, mai responsabil. Mai puțin gata în orice clipă să-și azvârle jetul său pamfletar peste cei pe care-i urăște. Un scriitor cultivat și decent, ca mai toți autorii occidentali de azi, opus boemei care a dominat mereu viața noastră artistică. A fost un eșec previzibil.” În ceea ce priveşte însă eşecul, lucrurile nu stau chiar aşa. Am remarcat şi eu cum o parte dintre cei cu care am debutat au preferat să îşi salveze sufletul (ceea ce este absolut onorabil), să adopte cinic măştile boemei care „ştie mai bine” (e o opţiune şi asta), chiar şi eu m-am trezit bruscând oameni care au ales pasul pe loc în acest fel. De fapt, nimeni nu poate să judece motivele şi fondul unei opţiuni etice pe care a făcut-o sau o va face un scriitor. Ce pot să judec însă, este rezultatul opţiunii lor, textul. Iar atunci când jocul unei logici ieftine are alunecări precum cele citate din istorii şi reviste literare este întradevăr o criză.

Săptămâna trecută, Dilema a intrat cu glorie în rândul publicaţiilor care girează moralismul ieftin. Tocmai revista care în ultimul număr găzduise o inteligentă rostuire a corecţiilor gramaticale, nu pregetă să includă în ediţia online un mic puseu de judecăţi privind timpul scriitorului: „Chiar dacă pentru un romancier există perioade de sterilitate şi, respectiv, de productivitate, zile negre şi zile faste, media de viteză cu care scrie nu e foarte ridicată.” măsoară cu degetul criticul pălmaş la site.

Final

De fapt tocmai faptul că sfaturile, ca şi crizele şi, de ce nu, imposturile moraliste din toate timpurile vin şi pleacă mai ceva decât bolile de copilărie ar trebui să fie un semn că incompetenţa se simte ameninţată şi simte nevoia să ia o faţă serioasă.

Dar nici acest lucru, din păcate nu are cum să dureze, oricât de simpatici ori buni schiori ar fi nişte literaţi, până la urmă tot ceea ce scriu rămâne. Iar aceasta nici măcar nu are putere să îi scuze de cele mai multe ori. Ceea ce spuneam că are dreptate să deplângă Mircea Cărtărescu este o situaţie care se rezolvă de la sine. Nimic nu poate însă să oprească schimbările paradigmelor literare din momentul în care acestea se reduc la simple scuze pentru jocurile politice ale slugilor de serviciu. Este şi aceasta o ocupaţie. Ceea ce i-a scăpat din vedere autorului „Levantului” este un lucru pe care l-am remarcat în cei 5 ani cât am participat la fiecare ediţie a concursului Licart jurizând poemele din concurs.

Din 2007 (parcă) până anul trecut, am avut ocazia să văd cum ponderea pozelor clasiciste devine tot mai mică, pentru poemele intrate în concurs. De la un an la altul, tot mai mulţi tineri au ales să abordeze modalităţi lirice mult mai riscante decât ceea ce „sună a poezie”. Şi această schimbare nu are cum să o anuleze nici 100 de crize. Sigur, ar putea să o transforme într-un clişeu nou şi curăţel, dar chiar şi atunci, poezia o să-şi găsească formula de expresie numai bună să fie considerată inacceptabilă de toţi groparii artei cuvântului.

P.S.

As vrea sa revin cu niste comparatii intre scrierea poeziei şi arta culinara, de exemplu sau medicină. Ori orice alt domeniu care aparent împarte practicanţii săi între profesionişti şi amatori. Vă asigur că ar lămuri multe.