«Noul» ICR sau cultura ca jucărie a politicienilor

icrUltimii ani au împins activitatea ICR în zona discreţiei culturale. Atunci când Institutul Cultural Român a fost trecut sub autoritatea directă a Senatului, politicienii se jurau că totul este pentru a evita abuzurile. Că principiul nu corespunde realităţii ştie oricine a fost curios să vadă cum merge treaba la alte instituţii subordonate direct politicienilor. Un exemplu este televiziunea publică pe care “atenţia” aleşilor o ţine de ani buni în condiţii de faliment perpetuu. Primul lucru care a arătat că propaganda politică nu are nicio legătură cu vreo strategie culturală a fost că filialele din străinătate ale Institutului şi chiar şi centrul de la Bucureşti au început să se plângă de absenţa fondurilor pentru proiecte. Noua organizare a Institutului a lăsat la o parte ambiţiile culturale, prezenţele ICR limitându-se mai mult la colaborări discrete sau susţineri parţiale ale unor proiecte mai mult sau mai puţin importante. Problema institutului este, aşadar, mai puţin una culturală cât ţine de înlocuirea obiectului de activitate de la vârf. De aceea, discuţiile legate de ICR mai au loc doar atunci când vine vorba de posturi de conducere.

Jocul intereselor între ambiţii şi cariere

Luna martie 2015 arată care este viziunea oficială asupra funcţiei pe care o are de îndeplinit ICR pentru politicieni. Patru filiale din străinătate au rămas fără directori şi Comisiile pentru Cultură şi politică externă din Parlament par să nu îşi facă prea multe griji în legătură cu audierea propunerilor pentru aceste posturi. Demiterea directorului ICR Paris după gafa de protocol legată de organizarea vizitei oficiale a preşedintelui în Franţa arată că noile cereri sunt legate mai ales de sprijinirea diferitelor demersuri politice şi mai puţin de proiecte culturale. Nu doar Parisul este în această situaţie, Institutele Culturale Române de la Stockholm, Praga şi, de curând, Istanbul funcţionând fără director (ori sub coordonarea fostului director adjunct).

Un articol publicat de curând de cotidianul.ro arată că interesele au început să îşi scoată capul din nou în legătură cu ICR, dar şi că, din păcate, aceste interese sunt exclusiv politice. Mai mult, acceptarea unei situaţii în care una dintre reguli este ca proiectele să nu deranjeze pe nimeni pare deja doar un joc politic în plus din partea conducerii: actualului preşedinte ICR i se impută prestaţia la Institut ca o simplă mişcare de carieră : ţinta sa ar fi fost, de fapt, postul de ambasador la Vatican.

Promovarea pe cont propriu şi la mica înţelegere

Evoluţiile din ultimii ani par să lase să se înţeleagă că vorbim despre strategia dezinteresului patentată la TVR şi pentru Institutul Cultural Român. Când echipa condusă de H.R.Patapievici a fost dată la o parte s-au găsit destui care să reclame bugetul prea mare al ICR ba chiar s-au făcut liste de plăţi şi de sume pe care ar fi fost încasate preferenţial. Nu a durat mult până când haosul administrativ care a ajuns să se identifice cu perioada petrecută de Andrei Marga la conducerea Institutului a lăsat să se întrevadă înlocuirea strategiei de promovare a evenimentelor şi direcţiilor culturale dinamice cu discursuri goale. Schimbarea politicianului cultural Marga cu diplomatul Zamfiroiu părea să fi suspendat, cel puţin temporar, delirul politic din ICR. Între timp, după cum se vede, interesele au revenit. Mai mult, potrivit zvonurilor care circulă în jurul Institutului Cultural tocmai intenţia directorului ICR, Lilian Zamfiroiu de a ajunge la Vatican ar fi atras amânarea audierilor pentru posturile de directori. Postul de ambasador ar fi condiţionat de susţinerea din partea ministerului de externe dar şi de o bună comunicare cu Patriarhia Română. Cum umblă vorba că editura ICR ar fi primit deja o comandă pentru a publica un volum al lui Adrian Năstase, doar partea legată de Patriarhie pare să mai fi rămas nerezolvată. boroianu1Dar aici, logica politicii dâmboviţene pare să îşi spună cuvântul pentru că şeful Comisiei de Cultură din Senat, Georgică Severin ar fi amânat audierile candidaţilor în comisie tocmai pentru că şi-ar dori demiterea unui director adjunct din ICR Paris al cărui nume coincide cu cel al Patriarhului BOR. Negocierile par să fi dus până la Preşedintele Senatului, Tăriceanu care şi-ar fi anunţat deja susţinerea pentru Zamfiroiu în funcţia de ambasador la Vatican în schimbul aducerii la ICR a prietenului său, regizorul şi fostul ambasador Radu Boroianu. Ironică totuşi rocada care s-ar încheia astfel între conducerea ICR şi conducerea Artmark, Casa de licitaţii fondată de Boroianu şi condusă, de luna trecută, de H.R.Patapievici.

Reuşitele, meritul celor care au rezistat

Reuşitele au rămas cele puse pe picioare pe baza relaţiilor pe care directori şi referenţi încă în funcţie au reuşit să le continue în ţările în care activau şi înaintea schimbărilor (ICR Berlin, ICR Praga, ICR Stockholm, ICR Londra, ICR Tel Aviv). Au fost şi câteva cazuri de directori noi (ICR New York) care au încercat să  compenseze lipsa de susţinere din partea centrului bucureştean cu iniţiative proprii sau chiar continuând proiectele iniţiate de cei care i-au precedat. Editura institutului a rezistat destul de bine presiunilor iar Lettre Internationale a rămas la seriozitatea care o consacrase.

La trei ani de la trâmbiţarea schimbării, politicienii se pot lăuda doar cu blocaje şi discursuri sforăitoare în ceea ce priveşte ICR, rezultatul cel mai trist fiind acela că, orice abuzuri ar fi direcţionate împotriva celor care lucrează pentru Institutul Cultural Român, supravegherea senatoriala a avut grijă să nu mai conteze pentru nimeni.

 icr1

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: